Revista MURMUR

Pr. Iulian Nistea

I. Preambul: anunturi si avertismente
Prezentul eseu isi propune sa vada cum ni se intampla sa aplicam o tendinta a lumii (cazute) – ceea ce vom numi mai jos „zoom-ul” – la viata in Biserica – prin corespondentul bisericesc al zoom-ului profan: zoom-ul liturgic. Diferiti termeni si diferite notiuni folosite in acest eseu vor fi (re)definiti, in expresia autorului, si mai mult sau mai putin schematizat, pe masura ce apar in curgerea ideilor.
Alunecarea treptata a eseului in predica se va datora desigur faptului ca autorul este preot.

II. Conceptul de zoom
Prin „zoom”, ca si concept (nu ca si obiect), inteleg aici tendinta – foarte inradacinata in noi insine – de a se focaliza asupra lucrurilor, regiunilor, domeniilor din ce in ce mai specifice, din ce in ce mai restranse, din ce in ce mai particulare (desi e drept ca azi o alta tendinta prinde contur, anume aceea a sicretismului si pluridisciplinitatii…), pierzand din vedere ansamblul si unitatea.
Este ceea ce zice proverbul: „Nu vede padurea de copaci”.
Este ceea ce zice o lege a lui Murphy: „Omul de stiinta este acela care stie din ce in ce mai multe despre un domeniu din ce in ce mai restrans, pana cand ajunge sa stie aproape tot despre aproape nimic”.
Este ceea ce zice o apoftegma patericala: „intr-o zi, avva Evloghie, nereusind sa-si ascunda tristetea, fu intrebat de un batran: De ce esti trist, avva? – incep sa ma indoiesc de judecata fratilor in privinta maretelor realizari ale lui Dumnezeu, a raspuns avva Evloghie si a continuat: Este deja a treia oara cand, aratandu-le o bucata de panza de in pe care am desenat un punct rosu si intrebandu-i ce vad, toti mi-au raspuns: «Un punct rosu», insa nici macar o data «O bucata de panza»…” (Dupa: Neurofenul duhovnicesc, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, apoftegma 4).

III. Treceri „naturale”
Trecerea de la acest „zoom”, inteles in sensul de mai sus, la ceea ce voi numi, explica si analiza mai departe, „zoom-ul liturgic” se face in mod „natural”, adica in acea naturalitate anapoda (gr. anapoda = cu susul in jos), prin care acceptam ca lucruri de o importanta mai mica sa fie determinante asupra unor lucruri de o importanta mai mare: adevarata naturalitate a omului, adica cea pentru care a fost creeat de Dumnezeu, era, dupa Sfintii Parinti, ca mintea/duhul sa sa se intoarca spre cele dumnezeiesti, sufletul/psihicul spre cele duhovnicesti, iar trupul spre cele sufletesti. Aceasta este ordinea nesfarsit repetata de Parinti (Sfantul Maxim Marturisitorul, bunaoara, citat de Vlaimir Lossky in Teologia mistica a Bisericii de Rasarit), atat in scrierile filocalice, cat si in cele imnografice: trupul sa se supuna sufletului, sufletul(psyche) sa se supuna mintii(nous), iar mintea Logos-ului. in mod contrar, tendinta cazuta este aceea de a hrani mintea/duhul din cele sufletesti (exemple facile: inlocuirea rugaciunii cu „meditatia”, in anumite practici orientalizante; inlocuirea icoanei cu pictura etc. – si in general invazia culturalului peste cultual si duhovnicesc) si sufletul din cele trupesti – tendinta care il duce pe om sa fie carnal in suflet, in loc de a tinde sa fie duhovnicesc in trup (Parintele Staniloae).
in aceasta dinamica a caderii omul ajunge sa aplice vietii in Biserica, vietii duhovnicesti, inclinatiile din viata de zi cu zi. in aceasta dinamica, in care toti suntem prinsi, mai mult sau mai putin, omul ajunge sa aplice zoom-ul si in viata bisericeasca si spirituala, care rezultat eu l-am numit „zoom-ul liturgic”.

IV. Zoom-ul liturgic
Pentru a intelege corespondentul liturgic al zoom-ului profan este sufiecient sa aruncam o privire asupra felului in care participam la slujbele Bisericii.
Practica obisnuita a „bunilor crestini” este de a participa (cerinta a Catehismelor) la slujbe in duminici si sarbatori (praznicele imparatesti, o parte a praznicelor Maicii Dumnului si cateva praznice de Sfinti). Dar ce este aceasta practica, daca nu o focalizare (zoom-are) asupra unei serii de sarbatori? – O alegere: dintre toate pietrele pretioase care ne sunt puse in fata alegem o serie, cele mai frumoase (si mai importante, ne place sa zicem), si ne aplecam asupra lor, aproape cu exclusivitate. Acest lucru nu este, desigur, blamabil in sine: Sa nu fie! – Dar trebuie sa fim constienti, pentru adevar si pentru smerenie, ca aceasta practica, ce are darul de a linisti constiinta noastra (ca doar implinim ceea ce ne cere Biserica, nu-i asa?), reprezinta in fapt o condescendenta fata de slabiciunea si neputinta noastra omeneasca: nu putem, nu suntem in stare sa comemoram si sa (re)actualizam [caci aceasta ar fi, intr-o „definitie” simplista, prin doi termeni, cultul Bisericii] toate gesturile Mantuitorului nostru. De ce? – Pentru ca toate gesturile Mantuitorului nostru Iisus Hristos ar trebui sa ne intereseze, caci toate ne aduc mantuirea (mantuirea = continua lucrare pe Cale cu cel care a zi: „Eu sunt Calea”).
Ce inseamna faptul ca toate gesturile Mantuitorului nostru Iisus Hristos ne aduc mantuirea? – Aceasta inseamna ca toate gesturile lui Dumnezeu intrupat ating, de o maniera foarte concreta si ontologica (iar nu morala!) firea/natura umana pe care El a luat-o in Persoana Sa dumnezeieasca. Consecinta imediata, pe de-o parte, a unirii firilor umana si dumnezeiesca in Persoana Logosului (in termenii difinitiei de la Calcedon) si, pe de alta parte, a unitatii firii umane, consecinta imediata este deci ca natura noastra umana, care nu e separata de cea a lui Hristos, a primit in ea insasi, odata cu „gesturile” de iubirea ale Dumnezeu-Omului catre noi si prin acestea, a primit semintele lor si chemarea pentru a implini aceste gesturi de iubire catre aproapele, ca si cale de mantuire si de indumnezeire. Toate aceste gesturi ale Domnului, in calitatea lor de gesturi ale lui Dumnezeu (intrupat) sunt esentiale si ontologic egale: invierea Domnului insusi este egala cu invierea fiicei lui Iair, dupa cum, paradoxal desigu, prima porunca a Legii, „sa-L iubesti pe Domnul Dumnezeul tau” este egala celei de-a doua, „sa-l iubesti pe aproapele tau” (Matei 22).
Acum, ca am vazut ca toate gesturile Mantuitorului sunt ontologic-egale (si toate ne aduc deci mantuirea – desi, fiecare la masurile noastre, uitam sau neglijam faptul acesta: cum ne aduce mantuire faptul ca Iisus dormea de oboseala in barca zgaltaita de furtuna?, ne vine sa intrebam…), intelegem si ca, fortuit, asa cum alegem sa accentuam anumite gesturi ale Mantuitorului, tot asa facem alegerea de a ne concentra, de a ne focaliza asupra unei serii de comemorari ale acestor gesturi exemplare si de-viata-datatoare ale Domnului, respectiv o serie de sarbatori, pierzand din vedere, prin acest zoom liturgic, unitatea ontologica a slujbelor Bisericii si „greutatea” lor mantuitoare.

V. Pentru smerenie
Probabil ca cei mai multi dintre cititorii acestor randuri sunt oameni ca si mine, care merg (constiincios) la slujbele Bisericii in (aproape) toate duminicile si sarbatorile. in plus, noi-acestia adesea ii privim cu un anume dispret superior si ii judecam cu facilitate pe ei-aceia care vin la biserica „din an in pasti”, „la Pasti si la Craciun” sau de trei ori in viata: la botez, la cununie si la inmormantare (de doua ori din trei adusi deci de altii). si uitam, in aceasta atitudine, ca si ei ca si noi au facut niste „alegeri ontologice” (si mai ales ontologic-egale): fiecare alege un numar de pietre scumpe de pe masa Vietii si a Mantuirii, si anume pe acelea pe care le crede ca sunt cele mai valoroase si mai frumoase.
Ce facem apoi cu aceste pietre – e o alta discutie, tot intru smerenie.

Popularity: 1% [?]