RevistaMURMUR.info

O ZI DIN VIATA PARINTELUI POLICARP

Pr. Prof. univ.dr. Ovidiu Moceanu

Parintele Policarp parea foarte obosit, insa pe fata dansului plutea o lumina de intensa bucurie si multumire ca l-a ajutat Dumnezeu sa implineasca si astazi slujbele cele randuite, pe care voia sa le faca intotdeauna cu foarte mare grija, ca nu cumva sa aiba cineva de suferit si harul de la Dumnezeu dragutul sa nu lucreze din pricina nevredniciei sale, a neglijentei, a neputintelor de multe feluri ori a delasarii.

A vazut multe la viata sfintiei sale, pe care le tinea ca taine, nu sa imprastie vorbe nesabuite, glume, rasfaturi, cum vazuse ca se intampla cu cei mai tineri, care aratau inclinare catre vorbele in doi peri, uneori chiar desucheate, de care se ingrozea, poante, nedemne de un slujitor al Domnului, mai ales la mese intinse de enoriasi, chiar si atunci cand era vorba de parastase. Nu ca ar fi fost un om fara umor, dimpotriva. Dar unele intreceau orice masura si, oricat de ingaduitor ar fi fost, ii lasau un gust amar. si, de asemenea, nu ca s-ar fi considerat sfant ori mai sfant decat altii, dar parca lumea prea o luase la vale si nu se afla nimeni sa-i atraga atentia ca drumul nu-i bun, sa strige ca vechii proroci: „Asculta la Mine, poporul meu! Opriti-va! Luati aminte! Asculta, Israele!” De ce nu era chiar dansul acela? Nu-i statea in fire. Striga din tot sufletul, dar nu sa-l auda cineva, striga asa, ca o revolta interioara impotriva tuturor celor nepotrivite din lumea aceasta si despre care stia bine ca nu-i plac lui Dumnezeu. si daca Dumnezeu nu i-a pus in fire omului, degeaba se chinuie el, nu va izbuti, va avea numai necazuri si va ajunge de rasul lumii cu pretentiile sale. Spunea in predici odata lucrurilor pe nume, nu cruta pe nimeni, dar asta l-a costat mult, ani de inchisoare, la care privea acum cu seninatate si chiar cu bucurie – ca i-a dat Dumnezeu incercare, peste care a trecut cu bine, sa-si arate iubirea pentru El. Cat de greu a fost pentru biata preoteasa! Cu trei copii si cu o casa de ingrijit… nu numai painea cea de toate zilele, ci altele care sunt la casa omului… si n-au fost nici putini, nici multi aceia care i-au sarit in ajutor, ci numai atatia cati a trebuit… I-a trimis Dumnezeu, caci in a Lui grija suntem toti… A fost o femeie vrednica de numele ei, a inteles la ce a chemat-o Dumnezeu si toata viata a vrut sa arate ca stie lucrul acesta. O, cat de mic se simtea pe langa ea, chiar daca era preot, si n-ar fi trebuit sa fie asa! Parintele Policarp se simtea foarte mic pe langa persoanele pe care le admira, iar pe preoteasa lui a admirat-o, nu numai ca a iubit-o cu o iubire linistita, fara declaratii poetice, adesea mincinoase, o iubire pe care o credea nemuritoare, daca si acum, la varsta dansului, inima retraia ceva din caldura dintai cand, privind-o, a zis ca aceea va fi femeia lui, fara nici o indoiala, cu credinta pe care numai iluminarea de sus o poate da. A fost un om fericit, fara indoiala, caci stia ca partea Martei se afla in maini vrednice, iar dansului nu-i ramanea decat sa implineasca partea Mariei, cu rugaciuni bine primite inaintea lui Dumnezeu, slujbe frumoase, fara graba obisnuita a unora, caci stia ca acasa totul e pe maini bune. Obisnuia de aceea sa zica, lasand uneori sa-i curga lacrimile pe obraji, dar fara sa arate cuiva lucrul acesta: „Primeste, Doamne, jertfa aceasta de la mine, nevrednicul slujitorul Tau, nu opri, din pricina nevredniciei mele, harul Tau sa vina peste credinciosii Tai, caci ne rugam tie, Parintelui nostru, pentru tot lucrul bun, sanatatea si pacea fiecaruia dintre rugatorii catre Tine, iarta-le toate pacatele, caci Tu ai zis sa iertam de saptezeci de ori cate sapte celor ce ne gresesc noua, si nu-i duce in osanda, caci mari sunt neputintele omului caruia Tu i-ai dat viata. Ajuta-i, randuieste-le cele bune, nu le tine greselile, ca sa Te slaveasca neincetat ca pe un bun si iubitor de oameni, impreuna cu preaiubitul Tau Fiu si cu Preasfantul si Bunul si de viata facatorul Tau Duh, acum si pururi si in vecii vecilor.Amin.”

Acum era un pic obosit. Alergase toata ziua. De dimineata la Sfanta Liturghie, cu toate cele bine randuite de Sfintii Parinti, cu Sfanta Proscomidie si rugaciunile, pomenirile, randuielile, asa, fara graba, ca sa-i tihneasca si slujitorului si Domnului, parastasul pe care il facea in fiecare sambata, rugaciunile la morminte, un botez, cateva cununii, sfintirea catorva mese… alergase, nu gluma, incat acum, la un ceas de seara, cand putea sa-si revina, abia isi mai simtea picioarele. il dureau uneori ingrozitor. A stat la canal mult timp cu ele in apa, uneori pe un ger de crapau pietrele. Au scris in carnea noastra, se gandea la cei care i-au condamnat, sa nu uitam niciodata ca suntem in mainile lor. Nu-i ura, nu era in stare sa pastreze ura pe cineva, oricat de mare rau i-ar fi facut. Ba chiar, in anumite momente, se gandea la ei cu mila si se ruga pentru sufletele lor, acolo unde erau, intre vii sau morti. ii era mila ca ei n-au cunoscut dragostea lui Dumnezeu iar un om care nu a cunoscut dragostea lui Dumnezeu, trebuie compatimit. si n-au cunoscut-o pentru ca n-au vrut sa o cunoasca, n-au vrut sa asculte glasul chemarii Sale la adevarata fericire. Fii risipitori, pe langa obraznicia de a-I cere Tatalui, n-au mai vrut sa se intoarca acasa, ci, ca sa castige o biata felie de paine, s-au facut criminali, tortionari. Niste orfani, pururea razvratiti impotriva altora, si au ajuns astfel fiindca, in gandul lor, L-au ucis pe Tatal. si acela care nu are Tata, crede ca poate face orice, nimeni nu-l ia la rost, decat, poate, stapanul care l-a naimit. Era la canal si gardianul l-a scos din celula sa-l duca la munca. Avea lanturi la picioare, de aceea si mergea acum cu picioarele indepartate nefiresc, de parca si acum purta greutatea aceea si trebuia sa aiba grija sa nu se loveasca o glezna incatusata de alta. Orice atingere, cat de usoara, ii provoca fiori prin tot trupul, ca si cum cineva i-ar fi strecurat otrava. Gardianul s-a enervat si l-a lovit cu patul pustii in spinare iar el s-a intors atunci si i-a zis: „Eu, preotul Policarp, cu harul care mi s-a dat, te iert pentru raul pe care mi-l faci…” „Hai, ma, ca-ti mai dau una, daca asta iti face bine… ca vad ca te invioreaza! Sa fim seriosi! Ce fac eu cu iertarea ta, ma?” si radea ca un descreierat. isi tragea picioarele cu greu, de parca le scotea cu fiecare pas dintr-o mlastina. Trupul nu uita, are o memorie de dincolo de cele ale memoriei obisnuite, iar acum simtea mai mult ca oricand acea greutate de plumb in toate madularele. Va sta putin in meditatie la cele sfinte si fara indoiala ca rugaciunea il va ajuta sa treaca peste slabiciune. O, cum te inaripeaza rugaciunea, cum te salta peste toate ale vietii si te duce catre Dumnezeu! Numai rugaciunea l-a salvat, l-a facut puternic, l-a facut biruitor, i-a dat intotdeauna sentimentul ca sta de vorba cu Dumnezeu si ca, nu numai atat, Dumnezeu il asculta, il asculta ca un prieten, un prieten adevarat, care nu poate sa-i dea deocamdata ceea ce ar fi dorit – libertatea - , dar ii da putere si liniste sa treaca peste toate si are grija de familie, sa se regaseasca peste cativa ani, caci nu e posibil sa dureze netrebnicia la nesfarsit. A crezut in asta, ca toate chinurile vor lua sfarsit, ca regimul acela se va prabusi peste noapte, asa cum a si aparut, peste noapte, ca o plaga asupra Egiptului pacatos. si iata ca Dumnezeu l-a tinut sa vada prabusirea lui si sa se bucure ca n-a suferit in zadar, ca o farama din rezistenta in fata lucrarilor celor fara Dumnezeu i-a apartinut, a fost chiar tineretea sa.

Iata, acum trecea prin coridorul acestei case, o casa veche, pe care, prin anii `70, o cumparase de la un sas care isi facuse cerere de emigrare in R.F.G. Atunci se „vindeau”sasi. Se platea statului roman o anumita suma pentru sasii care voiau sa plece definitiv in Germania Federala, ca sa se mai intareasca bugetul socialist multilateral dezvoltat al Romaniei. Acum spera ca nu va veni cineva cu Legea 10, de retrocedare a caselor nationalizate (atunci nici prin gand nu-i trecuse sa verifice o asemenea chestiune, daca acea casa fusese obtinuta dupa nationalizare) si sa-l arunce in drum, cum vedea ca se intampla tot mai des. Oameni care traiau de o viata intr-o casa se vedeau fara un adapost, numai pentru ca cineva, plecat de cine stie cand din tara, revendica un imobil, uneori cu acte cu totul dubioase. De la numarul celalalt de pe strada, 25 de familii urma sa fie evacuate cu executor judecatoresc pentru ca un proprietar a castigat, dupa repetate procese, dreptul asupra imobilului. Erau acolo si oameni care nu aveau sansa unui adapost; pensionari, someri… ce o sa faca, Doamne? Dar Tu stii pasul fiecaruia si Tu stii si de ce ei au ajuns acum in aceasta situatie… cel care s-a bucurat ca ia locul altuia, casa altuia… oare nu a transmis celorlalti pacatul acesta? Un om care s-a chinuit o viata intreaga sa-si ridice o casa a vazut ca i se ia totul, ca este deportat, fortat sa ia drumul exilului, altul care a avut o opinie in afara „liniei partidului” a avut de suferit ani in sir pana cand si-a luat lumea in cap, altul a fost prins cu „cocosei de aur” si a fost bagat la inchisoare, cu confiscarea tuturor bunurilor pe care le avea, altul, pentru ca si-a castigat existenta dintr-un modest magazin de maruntisuri, a fost trecut la bogatasi, exploatatori, gasindu-se astfel un motiv pentru a pune mana pe modesta lui agoniseala… O, dar cati altii n-au mai avut de suferit!… Cine ar fi putut scrie povestea fiecaruia, atat de plina de fapte nemaiauzite?… Numai Dumnezeu le stia pe toate, le indura pe toate, ca sa vina o vreme a razbunarii, cand face dreptate, fiecaruia in parte si tuturor laolalta, fiindca n-a zis El, dragutul, spre luarea-aminte a oamenilor: „A Mea este razbunarea?”

Mergea pe coridorul larg, atat de friguros iarna, inalt, luminat de un bec slab, ca sa nu consume mult, ca astia iar au scumpit curentul ; acum astia au luat locul alora, maine altii, care vor ajunge din aia – astia, si naravurile au ramas parca aceleasi, aceeasi goana dupa bani si ranguri, ca si cum n-ar exista alte lucruri, mult mai valoroase. intotdeauna cand se intorcea de la sfanta biserica, o vreme nu se putea desprinde de imagini, chipuri, cantari, cuvinte, gesturi, gandindu-se la ceea ce a adus acea zi, despre care, cand pleca de acasa, nu putea spune mai nimic, doar cuvintele atat de dragi dansului: Doamne, ajuta neputintei mele! Doamne, faca-se voia Ta! Doamne, nu ma lasa! Le spunea cu atat de mare convingere, incat de multe ori aproape ca-i dadeau lacrimile si un val de imensa bucurie ii inunda sufletul – sa te lasi cu totul in voia Celui de Sus, sa crezi cu adevarat ca-ti poarta de grija, sa nu te clinteasca nici o umbra macar de indoiala. O, dar cata lume in suferinta!… in fiecare zi cand slujea, dar nu numai, se incarca de durerile oamenilor care alergau la biserica sa-si gaseasca ajutorul, la Doctorul cel mare, al sufletelor si al trupurilor, la vindecatorul tuturor bolilor vazute si nevazute, Mangaietorul inimilor in suferinta, datatorul de viata vesnica. Pomelnicele ii pareau scurte istorii de viata, dincolo de care se gasea de multe ori iadul cu toate ale lui – mandrie, lene, furt, boala, delasare, nedreptate, crima, ura, cearta, betie, suferinta si altele ca acestea, iar sfintia sa citea cutremurat de zbaterea acestei lumi pacatoase, vale a plangerii din care nu putem iesi decat cu ajutorul Celui de Sus. Doamne iarta-ma, vindeca-ma, da-i sanatate la Viorica sa aiba grija de nepoti, Gigel sa nu-si urasca propria fiica, lumineaza-i mintea la Elena si da-i puterea de a se lasa de alcool si sa-si gaseasca un serviciu si sa fie curata si luminata, sa nu-si urasca propriii-i copii, da-i ajutor si Frasinei in tot ce-si doreste, iar Catalin sa iasa din puscarie, sa-l lumineze Dumnezeu ca sa-si gaseasca o fata si sa intemeieze o familie, ajuta-ma si pe mine pentru a-mi gasi pe cineva sa ma iubeasca si sa-l iubesc pentru a ma casatori, pazeste-ma de cel rau, fereste-ma de boli pentru a avea spor la bani si noroc in dragoste; sa aiba Genuta sanatate, fericire in casnicie, putere de munca, pentru alungarea gandurilor negre; Aurel - izbavire de patima betiei, sanatate, Nelu – sanatate, noroc in viata, Geta – pentru sanatate. ii multumim bunului Dumnezeu pentru tot si il rugam sa indepartaze tot ce este rau pe fata Pamantului de noi, pe noi sa ne lumineze, sa ne faca mai buni.
….si acestea toate doar intr-un pomelnic.
Plecase de dimineata cu noaptea in cap si, cand a vazut ca biserica nu era deschisa, si-a dat seama ca nea Nitu, ingrijitorul bisericii, nu s-a trezit la vreme, nici Agapia, femeia de la lumanari. Nea Nitu mai tragea la masea si venea uneori mai tarziu, dar niciodata atat de tarziu incat sa-i poata reprosa, fiindca nu-i toata lumea la fel de matinala, iar despre Agapia ce sa mai zica, pana pornesti la scoala trei copii e greu, dar, si daca nu ar fi fost asemenea motive, nu le-ar fi reprosat, astepta rabdator in aerul diminetii, bucurandu-se de ivirea zorilor in aceasta toamna timpurie. si nu le putea reprosa si pentru ca nu era titular la Biserica „Sfintii Trei Ierarhi “, parintele Irineu Margineanu avea bunavointa sa-l lase pe langa dansul, ca un preot pensionar ce era, sa-l mai ajute, fiindca parohia punea multe probleme si uneori, cu toata silinta, nu izbutea sa le faca singur pe toate. Se cunosteau de mult timp, din vremea cand fugea de Securitate, nu mult timp dupa hirotonire, cand spunea lucrurilor pe nume, ca un apostol, hotarat sa taie in carnea vie a minciunii, fatarniciei, ateismului. A si scris, ca un adevarat marturisitor, pregatit sa-l infrunte pe Moloh, prima data la Comitetul Judetean de Partid ca sa arate ca nu e de acord cu schimbarea denumirii Brasovului in Orasul Stalin, o marsavie istorica, sa schimbi asa, din slugarnicie, cuvantul cu atatea rezonante istorice cu numele unui calau, iar atunci a scapat de urmarire, desi s-a auzit de nazbatia lui, caci o socoteau o nazbatie, un act sinucigas, fiindca nimeni nu voia sa se auda mai sus ca exista si alte pareri. Pe de alta parte, pana sa se gandeasca la o solutie sa-l puna la punct pe parintele, incepura sa circule zvonuri ca tatucul ar fi fost pe moarte. Dar parintele nu s-a astamparat si a scris mai departe, mai sus si l-au chemat sa dea declaratii peste declaratii, sa-si retraga afirmatiile, sa-si ceara iertare si, desigur, sa stea cuminte, sa-si vada de slujbe. Cand a fost evident ca va fi inchis, s-a ascuns un timp, mai mult sa aiba ragaz sa puna niste lucruri la punct, pentru ca stia ca odata ce intra pe poarta Securitatii ca arestat, nu avea sa mai iasa multa vreme.

Parintele Irineu l-a gazduit de cateva ori si putin a lipsit sa nu intre si dansul atunci la puscarie, dar, oricat au insistat anchetatorii sa spuna cine l-a ajutat, n-a spus nici un nume, iar parintele Irineu, care stia multe despre anchetele din acea vreme, bataile cumplite, torturile la care erau supusi banuitii, a pretuit cum se cuvine tacerea dansului si chiar i-a spus odata: „Parinte Policarp, vrednic esti de toata frumusetea raiului, ca ai suferit ca un mucenic si ai dus pana la capat lucrarea cea buna, nu ti-ai incovoiat spinarea sub loviturile nemernicilor… Dar va veni si pentru ei o zi a maniei lui Dumnezeu…” „Parinte Irineu, ca va veni cat voi mai fi eu in viata, ca nu va veni, n-are importanta… Eu traiesc pentru Hristos si-mi e de ajuns sa stiu ca am ramas cu Hristos. Acesta a fost singurul criteriu, iar de aici vin toate, si rabdarile, si fericirile, si marturiile cele bune, si facerile de bine…” Parintele Irineu ii bestelea uneori pe aia, era o fire mai aprinsa, chiar spunea in gura mare adevaruri pentru care altadata infundai puscaria, cum s-a intamplat si cu dansul, numai ca vremurile se mai schimbasera si astia ai lui Ceausescu evitau o confruntare cu Biserica, nu cumva sa fie acuzati de stalinism. Tatal parintelui Irineu fusese preot, apoi, dupa moartea preotesei, cand si-a vazut copiii la rosturile lor, s-a dus la manastire si acolo a si trecut la Domnul, la nu mult timp dupa ce ii iesise fiul din inchisoare, caci pana la urma tot a ajuns acolo. I-au inscenat o tainuire de bunuri furate, dupa ce l-au trimis pe un individ cu niste lemn sa i-l vanda cu un pret mai mic fata de valoarea reala. si cum avea nevoie, fiindca se mai lucra la casa parohiala, n-a fost prea greu sa cada in capcana. L-au arestat si asa l-au judecat, in stare de arest, dar pana la sentinta finala, a stat vreo 2-3 ani dupa gratii. Tatal a asteptat pana s-a intors din inchisoare si s-a dus la o manastire, undeva prin Moldova, ca nu cumva rudeniile sa-l agaseze cu vizitele, si a fost un calugar ravnitor, de vreme ce, la un moment dat, era sa fie ales episcop. A refuzat categoric, nu voia mariri, fiindca maririle se plateau prea scump, mai ales intr-o vreme ca aceea, si nici mitropolitul n-a putut sa-l induplece, cu toate ca, la un moment dat, nemaizbutind in nici un chip sa-l convinga, i-a spus ca-i da canon sa fie episcop: „inalt Prea Sfintite Parinte, i-ar fi spus parintele arhimandrit Iosafat mitropolitului, nume pe care-l primise la hirotesire, cu toata dragostea – dar nu se poate… Eu nu stiu sa mint si le spun verde in fata la astia si o sa devin un caz. Mai bine asa, sa nu ajung, pana la urma, din caz si un necaz… Zau, sa-mi fie cu iertare… O sa ajung un necaz chiar pentru inalt Prea Sfintia Voastra, care o sa trebuiasca sa luati masuri impotriva mea…” si i-a descris parintele Iosafat un tablou mitropolitului cu ce si-ar propune sa faca dupa ce ajunge episcop, ca mitropolitul s-a ingrozit de ce era in stare, acum ca nu-l mai interesa nici macar propria viata. Pentru adevarul lui Hristos fusese inchis fiul sau, pentru adevarul lui Hristos lui ii va pasa cu atat mai putin de ce se va intampla cu dansul… Pana la urma l-a lasat in pace. Numai ca, nu se stie de ce, asta insemnand ca nimeni nu putea pune mana in foc pentru ceva concret, parintele Iosafat era cautat de tot mai multi inchinatori, intre care, de buna seama, erau si unii cu alte scopuri decat mantuirea. Parintele ii primea pe toti si-i binecuvanta cu mai multa osardie chiar pe aceia care, poate, se intorceau acasa si turnau pe hartie tot ceea ce vedeau pentru a aduce la cunostinta organelor. Ce puteau sa-i faca astia ? se intreba cu sincera uimire parintele. Avere nu mai avea, ca s-a dezlipit de ea prin votul saraciei de buna voie; de facut propaganda ostila, nu facea, ca-l propovaduia pe Mantuitorul si apoi, daca-L considerau pe Mantuitorul dusman, ramanea fara clipire cu dusmanul si, ramanand cu Mantuitorul, plumb topit sa-i fi turnat in urechi, in ochi, in gura, nu-l faceau niciodata de-al lor; ascultare la ei nu avea, nici sa-l impuste; viata nu si-o temea si, ca Sf. Vasile cel Mare, le putea spune ca, de i-ar fi luat viata, nu faceau decat sa i-o dea pe cea vesnica; iar daca l-ar fi inchis, ii puteau lua oare rugaciunea? Nicidecum. Parintele Iosafat nu-si dadea seama ca sedea pe un morman de primejdii. Avea si inocenta puterea ei, fiindca, intr-adevar, daca s-ar fi intors vremurile de prigoana, era primul saltat, dar dansul credea in ceea ce-i spunea o gandire simpla, necomplicata, de doi si cu doi: nu mai risca astia o revenire la dictatura, chiar daca viseaza in secret, pentru ca au nevoie de deschidere spre Vest si aia le inchid portile in nas una-doua, nu glumesc, daca nu respecta anumite conditii, pentru ca au platit destul de scump pana acum nehotararea lor.

Parintele Policarp a aprins lumina pe coridor, s-a dat inca o data la o parte, de parca l-ar fi tras cineva de maneca, si nu-si putea explica de unde aceasta senzatie ca l-a atins cineva, cu o mana fina, ca o adiere. Parea un prieten, ca si cum l-ar fi rasplatit astfel pentru tot ce a facut bine in ziua aceea, pentru toate gandurile de iubire pentru Hristos si Maica Domnului, pentru oamenii aceia care veneau si-l rugau: „Parinte, roaga-te pentru noi, pacatosii…” ; ori, tot ce e posibil, voia sa-l faca atent, ca un frate grijuliu. Era asemenea unui raspuns pentru un gand bun, cand, fara sa stii de unde, vine un val de bucurie, incredere, pofta de viata, impacare cu sine. Parintele se mangaia cu astfel de ganduri, dar nu prea credea in ele, nu era atat de curat incat sa se atinga de dansul ingeri, sa-l traga de maneca si sa-l duca incotro stiu ei ca-i mai bine. O, Doamne, dar cand vine cineva si-ti spune ca are cancer, ce mai poti face? Care sunt cuvintele miraculoase pe care ai putea sa i le spui pentru ca, iesind din biserica, omul sa aiba sufletul linistit? Ai tu puterea de sus a vindecarii? Oare de ce n-ai primit-o pana acum? si la gandul acesta, ca harul lui Dumnezeu n-a fost si nu este atat de puternic la sfintia sa, incat sa faca vindecari minunate, s-a intristat si iarasi a zis: „Iarta, Doamne, neputintele noastre!… Suntem nevrednici. Eu sunt nevrednic! Cel dintai dintre nevrednici… ai venit in lumne sa-i mantuiesti pe cei pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu…” Asa o umbra care sa apese pe sufletul dansului nu s-a mai intamplat de mult timp, dar isi spunea probabil cuvantul si oboseala. Nu-i iesea din cap cazul acestui baiat (asa ii zicea, desi era vorba de un barbat casatorit si cu copii) care venise la biserica inca inainte de a se deschide. il cunostea de undeva, il citise, caci, dupa cate a inteles, scria. Acum insa nu avusese timp sa stea de vorba, caci trebuia sa vada de randuiala proscomidiei si apoi a liturghiei, dar i-a promis ca se vor revedea si ca o sa stea mai mult de vorba.

- Parinte, va rog frumos… Am fost operat, diagnosticul e inspaimantator… Se pare ca nu mai e nici o sansa… Rugati-va pentru sufletul meu…
- Dragul meu, pune-ti nadejdea in Dumnezeu, nu intra in panica… Pastreaza-ti calmul. O sa vezi ca va fi bine. Poti sa ramai la Sfanta Liturghie?
- Da, parinte.
- Scrie un pomelnic cu numele dumitale si ale tuturor celor pentru care vrei sa te rogi.

Parea nedumerit ca i se cere asa ceva. Cum sa se roage el pentru altii, cata vreme abia mai avea putere sa se roage pentru sine? il privea, cand se intorcea spre credinciosi, putini cati erau la vremea aceea, si citea in sufletul lui ca intr-o carte. Nedumerit si obosit, poate dupa o noapte de framantari, razvratit si in acelasi timp supus, nestiutor de cele sfinte, dar doritor de ele, statea stingher si dezorientat si, cu toate ca la un moment dat era pe punctul de a pleca, a rezistat, ba inca parea ca se linistise. intr-adevar, se linistise (l-a urmarit toata liturghia), apoi linistii i-a luat locul o stare de nedumerire si indoiala, amestecata si cu deznadejde. Prea multe cuvinte, prea multe ocoluri, prea multe miscari, parea sa spuna, prea lung totul. N-ar putea fi mai simplu, mai pe scurt? Ca sa nu stam atat in picioare, sa nu ne gandim la altceva, sa fim mai concentrati asupra rugaciunii noastre. ii stia bine pe intelectuali, inca de dinainte de razboi, si s-a invatat sa aiba rabdare. Cu ei trebuie sa ai mai multa rabdare. Sa nu-i judeci, sa-i lasi sa descopere singuri, ca, altfel, ii trimiti drept in bratele diavolului. Cu mintea lor, cu puterea de a judeca lucrurile, cu inclinatia lor spre disecarea firului de par in patru, cu rationalismul lor, cu intuitia speciala a adevarului, vin greu spre starea de inocenta a rugaciunii, cand tu nu-L intrebi pe Dumnezeu de ce aia, de ce aialalta, ci stai de vorba cu el, ca un copil cu parintele lui, care stie mai bine de ce are nevoie copilul. Uneori entuziasti, imbratiseaza cu inflacarare o credinta, apoi se sting repede sau chiar se duc in directia opusa. A vazut multe la viata sfintiei sale, de aceea stia sa aiba rabdare si intelegere. Se ruga, printre ectenii si felurite pomeniri, ca Domnul sa-i descopere acestui copil in ale credintei bucuria rugaciunii, a regasirii in Duh cu Dansul, sa-l intareasca in incercarea prin care trecea. Ajuta-l, Doamne, zicea cu glas stins, sa descopere puterea Ta, dragostea Ta pentru el, arata-i ca nu l-ai parasit, ca in incercarea lui isi va dobandi sufletul; da-i sanatate, Doamne, nu-l lasa prada deznadejdii, intareste-l ca sa fie madular de nadejde Bisericii Tale, dobandeste-l pentru imparatia Ta. Tu ai zis sa iertam de saptezeci de ori cate sapte si-i iarta si lui pacatele cu voie sau fara de voie, cu stiinta sau fara de stiinta, cu gandul, cu cuvantul sau cu lucrul, caci iarasi Tu ai zis ca pe acela care va veni la Tine nu-l vei scoate afara, ci-l vei primi cu stiuta Ta dragoste de oameni”.

Parintele Policarp lua din diferite rugaciuni cate o propozitie si le combina sa se potriveasca momentului si omului iar efectul nu intarzia sa se vada, fiindca, in locul unei rugaciuni care se referea la toata lumea si la nimeni in mod special, se nastea in acel moment o rugaciune pe care omul o simtea a lui si numai a lui. Se intampla aceasta destul de rar si nici chiar dansul n-ar fi putut spune cu precizie de ce il indemna Duhul sa procedeze asa, nu altfel - adica sa ia cartea si sa citeasca omului o rugaciune potrivita, ca, slava Domnului, are sfanta noastra Biserica rugaciuni pentru toate imprejurarile grele in care se afla oamenii. Ca atunci vine omul si se roaga mai cu putere, cand vine boala, necazul, intamplarea cea rea, nu cand vine bucuria - atunci uita.

Intra in bucatarie. Televizorul era deschis. Nicusor, asa ii spunea fiului celui mai mic, impreuna cu care statea, ii dadea de mancare fetitei lui in timp ce urmarea o dezbatere despre mineriadele din acel an. Micuta isi baga degetele in mancare si tatal lui nu-i zicea nimic, parca hipnotizat de televizor. Din cand in cand, ii nimerea totusi gura cu lingurita, asa ca nu se varsa chiar totul pe haine. Nu-i placea deloc sa vada asa ceva, dar nu zise nimic, ca sa aiba pace, sa nu-si strice asezarea sufleteasca buna cu care venise de la biserica. Doamne, cate motive de cearta putem gasi!…, dar mai bine iti inghiti cuvintele in momentul acela si candva se va ivi prilejul sa-ti spui parerea. incerca sa il intrebe ceva, dar vazu ca deranjeaza si, fara sa mai zica ceva, se intoarse, deschise usa spre sufragerie si se aseza intr-un fotoliu sa-si mai traga sufletul. „Nemernicilor!…” auzi strigatul lui Nicusor, liberal infocat, care cauta prilejul sa-i repete: „Intra, tata, in politica… Avem nevoie de oameni ca dumneata, nu de nenorociti de securisti si nomenclaturisti, care se tin cu dintii de putere… e nevoie de oameni curati ca dumneata, care au suferit, sa-i maturam pe idiotii astia din istorie…” Nu zicea nimic, doar murmura uneori, parca speriat de indarjirea lui Nicusor: „Exagerezi… Exagerezi, mai baiatule… exagerezi…”

Publicat in „Astra”, ianuarie 2007