Revista MURMUR

Nu de putine ori cerul sfant al neamului romanesc, brazdat de viforul unor cumplite urgii, a fost impodobit cu vrednice cununi prin curajul si jertfa curata a unor fii alesi ai sai. Dramele secolului XX au adus multiple transformari pe plan politic, economic si social, care ne-au marcat profund viata, dar au determinat, in acelasi timp, indirect si plamadiri angelice ale umanului. Distrugerea si suferinta deveneau prin trairea credintei in Hristos zidire si bucurie pascala, la fel ca in prigoanele primelor veacuri crestine. Intre strigatele martirilor iesite din tumultul persecutiilor moderne se distinge apoteotic vocea marturisitoare a tanarului basarabean Valeriu Gafencu, ramas in constiinta celor care l-au cunoscut ca „sfantul inchisorilor” , asa cum l-a numit sugestiv un alt erou al credintei din acele timpuri: Nicolae Steinhardt.
Viata lui Valeriu Gafencu este un reper moral pentru toate generatiile care cauta devenirea intru fiinta pe calea cea dreapta si o chemare tainica de a iesi macar din cand in cand din mlastina vietii mizere si de inaltare spre cele mai inalte culmi ale umanului spre Soarele dreptatii, care este Hristos. Valeriu Gafencu prin trairile sale sublime si prin nobletea sufletului sau a biruit demn regimul represiv care-l priva de libertate, aducand bucuria tainica a vesniciei in iadul inchisorilor care destrama fiintele umane. Dorul dupa Hristos, compasiunea fata de semeni si dragostea de tara au facut ca viata lui scurta sa fie pentru ceilalti un model si un indemn spre cautarea si pregustarea fericirii vesnice in mijlocul suferintei si degradarii.
Valeriu Gafencu s-a nascut la 24 decembrie 1921 in localitatea Sangereii Vechi, judetul Balti, pe pamantul Basarabiei de curand integrat in Romania Mare. Despre parintii sai, Vasile si Elena, chiar el marturiseste: „mama era o fata simpla, cu scoala primara, fara alta avere decat fecioria sufletului si a trupului. Tuta (diminutivul cu care-si alinta tatal) era un om intreg, sanatos, voinic, cu un trecut frumos, student la Politehnica, bine vazut de toti oamenii de valoare pe care ii avea Basarabia in acele vremuri” (Ioan Ianolide, Intoarcerea la Hristos, Bucuresti, 2006 p. 239). Tatal lui fusese deputat in Sfatul Tarii, care votase unirea Basarabiei cu Regatul Romaniei in anul 1918, iar mama, desi femeie simpla, s-a ocupat indeaproape de buna educatie in spiritul crestin si national a copiilor sai.
A urmat scoala primara la Sangerei, iar cursurile secundare la Liceul „Ion Creanga” din Balti intre anii 1932 – 1940. Acum devine simpatizant al gruparii lui Corneliu Zelea Codreanu si activeaza in cadrul organizatiilor de tineret ale Miscarii Legionare, care urmarea primenirea politica si sociala a Romaniei printr-o educatie crestina si nationala a tineretului. Dupa ce regimul carlist a pornit prigoana impotriva Legiunii, asasinandu-l pe „Capitan” si cateva sute de legionari, elevul Valeriu Gafencu a fost judecat penal in 1939 pentru incalcarea ordinii in stat. Dovedindu-se a fi nevinovat, cazul a fost clasat de Tribunalul Militar Iasi, acuzatul fiind achitat.
Absolvind liceul in vara anului 1940, la doar cateva zile dupa bacalaureat, a urmat teroarea ocupatiei sovietice asupra Basarabiei si Bucovinei de Nord. Romania Mare se destramase, iar Valeriu a reusit cu greu sa treaca Prutul, ajungand la Iasi. Cu durere si-a lasat parintii si surorile sub ocupatie, despartindu-se definitiv de tatal sau, care in toamna a fost arestat si deportat in Siberia, impreuna cu alti romani basarabeni. De atunci n-a mai stiut nimic despre el, dar mai tarziu cineva scapat de acolo ca prin minune, i-a povestit lui Valeriu cum, dupa un an petrecut in conditii groaznice, Vasile Gafencu a murit cu gandul la Dumnezeu, Caruia ii incredintase pe toti cei dragi ai sai.
Tanarul Valeriu Gafencu devine in acelasi an student al Facultatii de Drept si Filosofie a Universitatii din Iasi, intrand si in „Fratiile de Cruce” ale Miscarii Legionare, unde, impreuna cu alti studenti, a imbratisat lupta nationala si crestina pentru renasterea Romaniei. Dupa abdicarea regelui Carol al II-lea in septembrie 1940, conducator al statului a devenit generalul Ion Antonescu, care a format guvernul impreuna cu Miscarea Legionara. Romania devenise stat national-legionar si toate perspectivele pareau ca sunt in favoarea unei primeniri morale si spirituale a clasei politice si pentru recuperarea teritoriilor pierdute. Din nefericire, climatul politic s-a inrautatit, noii sefi ai Legiunii adoptand o politica a violentei si rafuielii, au organizat o rebeliune impotriva conducatorului statului, inabusita cu ajutor german in ianuarie 1941.
Desi nu a participat activ la rebeliunea legionara, datorita apartenentei la „Fratiile de Cruce” studentul Valeriu Gafencu a fost arestat in toamna anului 1941 si condamnat politic la 25 de ani munca silnica de regimul dictatorial al lui Ion Antonescu. „Am fost, sunt si voi fi legionar” au fost cuvintele rostite de Valeriu Gafencu la procesul care l-a condamnat ca detinut politic, asumandu-si optiunea politica dincolo de orice presiune. Avea 20 de ani si era student in anul II al Facultatii de Drept si Filosofie. Reputatul profesor de Drept Civil Constantin Angelescu l-a aparat la proces declarand: „Este unul dintre cei mai buni studenti pe care i-am avut de-a lungul intregii mele cariere didactice”. Pledoaria a fost inutila, caci dictatura antonesciana nu a vazut cu ochi buni activismul nationalist-crestin al tanarului Gafencu, care dorea ca tot mai multi elevi si studenti sa se inscrie in „Fratiile de Cruce”, pentru a se pregati de lupta impotriva comunismului bolsevic care ameninta atunci Romania.
Cand studentul Valeriu Gafencu era condamnat ca detinut politic, pamantul sfant al Basarabiei si Bucovinei de Nord era eliberat de sub jugul rosu al bolsevismului, in urma declansarii razboiului din Rasarit impotriva Uniunii Sovietice. Intrucat situatia razboiului se inrautatea, mama lui Valeriu, impreuna cu cele trei surori ale sale, Valentina, Eleonora si Elisabeta, inca eleve, s-au refugiat din Basarabia in martie 1943 si s-au stabilit in Fagaras. Valeriu era intemnitat la Aiud, cea mai grea inchisoare din tara si de aici trimitea permanent scrisori de incurajare familiei sale, facand pe aceasta cale si educatie crestina surorilor lui. Iata ce marturiseste mai tarziu Eleonora Gafencu-Colgiu, sora mijlocie a lui Valeriu: „Tata era deportat in Siberia, iar Valeriu, fratele nostru, student, era detinut politic la Aiud, de unde ne scria ocupandu-se de educatia surorilor mai mici. De ardeleni, care ne-au ajutat foarte mult, ne-am atasat sufleteste, petrecandu-ne anii frumosi ai adolescentei mai ales ducandu-ne la manastirea Sambata, unde l-am cunoscut pe parintele Arsenie Boca (…) Avem acum o familie frumoasa si unita, cu soti si copii, nepoti, realizati asa cum ne-au invatat Valeriu si parintele Arsenie” (Valeriu Gafencu, Calea spre fericire. Scrisori trimise din inchisoare celor dragi, Fagaras, 2006, p. 49-50).
Iata cateva fragmente din scrisorile trimise din temnita de Valeriu mamei si surorilor lui: „Pastrati-va curatenia sufleteasca, purtati-va cu multa demnitate si eleganta, rabdati aceste grele incercari, care-si au rostul lor, de la Dumnezeu si rugati-va necontenit. Fetele curate, de neam bun, cu tinuta demna, cu valoare sufleteasca in general, intotdeauna vor fi cautate” (Aiud, 25 iulie 1943). „Viata e un dar de la Dumnezeu si noi trebuie sa stim a o trai in chipul cel mai vrednic. Sa ne curatam de pacate, care ne urmaresc la tot pasul, sa fim cu iubire fata de semenii nostri, sa ajutam, sa raspundem la rau prin bine si la ura prin dragoste, sa ne marturisim pacatele si sa luam temeinic hotararea de a nu le mai savarsi (…) Si eu va marturisesc azi, dupa ani de suferinta, meditatie si framantari, cu viata aspra, ca viata nu are nici un sens fara Hristos” (Aiud, 22 noiembrie 1943) „Esentialul este ca voi sa traiti o viata curata. Lasati-va in voia lui Dumnezeu, caci El ne ingrijeste in modul cel mai bun. Va spun aceste lucruri, pentru ca eu insumi le-am trait si constatat, in viata mea plina de iubire… de zbucium” (Aiud, 10 februarie 1945). „Nu exista fericire adevarata decat in Iisus Hristos. Pe aceea cautati de o realizati. Nu va uitati la felul cum intelege si traieste lumea viata. Voi aveti un indreptar de viata, calea crestina, si dupa acest indreptar calauziti-va pasii” (Aiud, 23 septembrie 1945). (Valeriu Gafencu, op.cit., p. 12-28).
In inchisoare, Valeriu Gafencu l-a gasit pe Hristos, descoperind sublimitatea credintei, nadejdii si iubirii printr-o viata crestina autentica. Impletea ca un monah munca si rugaciunea prin osteneala trupului,meditatia, lectura duhovniceasca si dragostea de semeni. Citise mult in viata lui, dar acum nu mai citea decat o singura carte, Sfanta Scriptura, si ce era in legatura cu ea: Filocalia, Patericul, Urmarea lui Hristos. Cand venea cineva la el de acasa, mama sau surorile lui, aborda intotdeauna probleme de credinta, cautand sa convinga pe fiecare de importanta mantuirii. Marturisea intr-o scrisoare din 1942: „Faptul ca am ajuns a intelege, a trai chiar invatatura lui Hristos, m-a facut sa ma simt multumit si ca trezit din mormant. La aceasta au contribuit singuratatea, viata pe care o duc si infranarea fireasca de aici. Ma gandesc uneori ca intr-o viata normala n-as fi ajuns la o asemenea transformare launtrica” (Ioan Ianolide, op.cit., p. 224-225).
In toata perioada detentiei intre 1941-1944, Valeriu nu era singur pe linia trairii crestine intense, ci facea parte dintr-un grup ce impartasea aceeasi orientare spirituala, format din suflete alese si daruite de Dumnezeu cu actul intuitiei si intelegerii viitorului: doctorul Traian Trifan, studentul Ioan Ianolide (care-i va deveni cumnat), Anghel Papacioc (care avea sa devina apoi parintele Arsenie Papacioc de la Techirghiol), Marin Naidim, Virgil Maxim, Aurel Dragodan, Constantin Totea, Marian Traian, preotul Vasilie Serghie, Ion Schiau, Costica Pascu si altii, toti tineri legionari detinuti din aceleasi motive. Acestia au trasat o linie de conduita crestina si romaneasca pentru toti detinutii politici, ca un model de atitudine, indiferent de forma de asuprire a stapanirii. Aceasta atitudine a marturisirii adevarului dumnezeiesc in viata personala si comunitara a determinat transformarea supliciului detentiei in metoda duhovniceasca de purificare a fiintei.
Valeriu era sufletul grupului misticilor, reusind sa-i impuna o traire filocalica a credintei prin lupta impotriva patimilor si a gandurilor rautatii, dupa modelul razboiului nevazut al parintilor pustiei. Cu cat teroarea detentiei crestea, cu atat sporea si trairea launtrica a tinerilor porniti pe calea desavarsirii. Marin Naidim, unul dintre camarazii de suferinta, marturiseste despre straduintele lui Valeriu: „Spunea catre mine ca chiar daca nu reusim noi sa schimbam lumea, dar macar sa trezim interesul, sa o facem sa nu se mai simta bine cand savarseste raul, sa cream probleme, sa-si puna intrebari, sa-si schimbe pasii” (Rev. Rost, nr. 8, oct. 2003, p. 10). Valeriu era profund preocupat de constiinta pacatului, pe care o socotea elementara pentru viata unui crestin. Incerca sa-si puna ordine in lumea sa launtrica si intr-o zi din vara anului 1943, dupa cum insusi marturiseste, a avut o revelatie zguduitoare a realitatii pacatoseniei din propria persoana: „O zi uriasa! M-am spovedit si m-am impartasit. Traiesc momente mari, cele mai mari din viata mea! O rascruce a vietii! M-am lasat cu totul in voia lui Dumnezeu” (Ioan Ianolide, op.cit., p. 225).
Dupa actul de la 23 august 1944, cand maresalul Ion Antonescu a fost inlaturat, Valeriu Gafencu si ceilalti legionari a refuzat sa semneze cererea de eliberare conditionata, ceruta de noul ministru al Justitiei, comunistul Lucretiu Patrascanu, ramanand fideli idealurilor pentru care au fost inchisi. Romania era invadata de Armata Rosie si supusa in curand celui mai criminal si mai odios regim din istoria ei. Iata marturia lui Ioan Ianolide despre acel moment: „In scurt timp a sosit Armata Rosie ca o hoarda barbara, dementa, betiva si nesfarsita. Tara fusese «cucerita» de bolsevici, tara intrase in zodia marxist-leninista. Societatea a intrat in frigurile comunizarii. Evreii, tiganii si ungurii au dat concursul lor comunistilor. Romania crestina era in doliu” (I. Ianolide, op.cit., p. 50). Pentru tinerii legionari de la Aiud, care priveau pe fereastra cum detinutii comunisti erau eliberati, urma o noua etapa a detentiei, mult mai infioratoare si plina de incercari, pentru care, insa, erau pregatiti si fortificati moral si spiritual.
A urmat imediat o perioada de destindere, intre 1944-1947, cand detentia avea un regim de lagar, deci cu oarecare libertate, in care grupul de la Aiud a fost dus o vreme in colonia de munca de la Galda. Desi munca era istovitoare si hrana putina, grupul a continuat mica Filocalie a temnitei, incercand sa-i cuprinda in aceasta lucrare si pe noii detinuti, numiti de catre regimul comunist „criminali de razboi”, adica elita militara, politica si culturala care a reprezentat Romania in razboiul impotriva Uniunii Sovietice. „In ciuda tuturor ispitelor, dragostea si bunele intentii nu au disparut niciodata dintre noi. Invatam practica spiritualitatii crestine, caci pedagogia si indrumarea duhovniceasca sunt o arta, ori, daca vreti, o stiinta” (I. Ianolide, op.cit., p. 57-58). Acum Valeriu statorniceste o legatura sufleteasca stransa cu trei prieteni apropiati: Ioan Ianolide, Virgil Maxim si Marin Naidim, cu care statea in aceeasi celula, se rugau, discutau si mancau impreuna.
Dupa 1947, cand regele Mihai I a fost fortat sa abdice sub presiunea santajului, iar partidele nationale au fost dizolvate si membrii lor arestati, puterea comunista a pus stapanire pe intreaga tara. Republica isi arata deja coltii hidosi si Romania crestina zugrumata sangera din toate partile. Regimul de detentie devenise infricosator, iar inchisorile inghiteau toata floarea tineretului si a intelectualitatii romanesti. Incercarile erau tot mai grele pentru Valeriu Gafencu si grupul sau de traitori crestini in acel mediu apasator si satanizat. Li s-a comunicat ca studentii vor fi dusi la Pitesti, elevii la Targsor, muncitorii la Gherla, intelectualii la Aiud, Galati, Ramnicu-Sarat si Sighetul Marmatiei. Acum un politruc sovietic a venit sa-i propuna lui Gafencu sa plece in URSS si sa devina liber, deoarece era nascut in Basarabia si considerat cetatean sovietic, insa el a refuzat categoric spunand ca este roman si ca va ramane in Romania, chiar intemnitat.
Astfel Valeriu Gafencu si studentii sai au ajuns in 1948 la Pitesti, o temnita mai mica decat Aiudul, unde „am fost primiti cu ostilitate, care in scurt timp va deveni brutalitate” (I. Ianolide, op.cit., p. 66). Aici au cunoscut tortura cea mai groaznica si nivelul cel mai josnic al degradarii umane. „Temnita a fost intesata pana la refuz de tineri studenti, asezati in celule fie de-a valma, incat se sufocau, fie de unii singuri, dupa criterii neintelese de noi, probabil pentru o experimentare pe viu a diverselor modalitati de tortura. Militienii au inceput sa bata detinutii la discretie pentru ceva anume ori pentru simpla lor placere” (I. Ianolide, op.cit., p. 67). Infernul comunist incepea sa-si arate chipul primitiv si abject, raspandind cruzime, ura, ateism si urmarind exterminarea „dusmanilor poporului”. Izolati total de lumea de afara, de orice lege civila si de compasiune umana, detinutii erau supusi terorii fizice si psihice prin presiuni de tot felul si torturi inimaginabile, supravietuirea fiind posibila doar prin trairea launtrica a credintei.
Prin spiritul sau de jertfa si credinta sa profunda, Valeriu Gafencu avea o mare influenta asupra celorlalti detinuti prin exemplu si cuvant. Datorita inaltei trairi crestine, el avea privirea senina in orice situatie, fata ii radia de iubire, smerenie si blandete, semanand in randurile studentilor preocuparea pentru mantuirea sufletului. Valeriu i-a trezit pe cei mai multi din indiferenta religioasa si a risipit indoielile celor trufiti de scoala laica materialista si pozitivista implantata si in tara noastra in urma cu un secol, invatandu-i sa se roage. La orice forma de agresiune si violenta el raspundea cu iubire si rugaciune. Bucur Negulescu, fost detinut, marturiseste despre Valeriu in acea perioada: „Gandesc acum ca multi sfinti ai Bisericii Crestine Ortodoxe s-au izolat prin pustii si au trait in asceza in slujba lui Dumnezeu. Dar ca sa fii sfant intr-o inghesuiala de puscarie comunista, cred ca trebuie sa fii aluat ales al lui Dumnezeu, care creste si se revarsa cu generozitate. Si care da roade” (Rev. Rost, nr. 8, oct 2003, p. 10-11).
Intre acesti tineri de elita ai tarii, Valeriu era un model desavarsit si o arma eficienta impotriva regimului de teroare. Era adeseori anchetat si amenintat sub presiuni imense sa renunte la credinta sa si de fiecare data raspundea ca este crestin prin nastere si destin si ca nu exista mantuire decat prin Hristos. Bine ancorat in cea mai autentica spiritualitate ortodoxa, el isi daruise viata si sufletul lui Hristos, simtindu-se un marturisitor al credintei intr-o lume ostila si atee. „Traia frumos pentru ca se spovedea adesea si lua aminte clipa de clipa la adancurile cele mai tainice ale sufletului si vietii sale. Traia prin Hristos, gandea prin Hristos, vedea lumea intreaga prin Hristos. Nici un gest, nici un cuvant si nici o lucrare launtrica nu erau lipsite de Dumnezeu. Se ruga mult. Ajunsese la rugaciunea neincetata. Post deosebit nu tinea, caci acolo se postea destul. Lumea o afla cautandu-l pe Dumnezeu, o afla in Dumnezeu, deci in samburele ei, in oranduirea ei desavarsita. Dar in temnita ea se dezvaluia in realitatea vie, dura, brutala a pacatului si satanizarii” (I. Ianolide, op.cit., p. 75).
Pretul rezistentei sale morale si spirituale in fata ighemonului comunist de la Pitesti a fost unul care i-a rapit definitiv sanatatea. Se imbolnavise de plamani si reumatism din cauza frigului, foametei si a celorlalte conditii inumane, specifice regimului de exterminare, care avea sa preceada si sa pregateasca infioratoarea reeducare de la Pitesti. Detinutii trebuiau sa fie doborati la pamant, sa nu poata opune nici un fel de rezistenta fizica, iar sufleteste sa fie cat mai slabi. Considerandu-se, insa, ca bolnavii de plamani nu erau apti sa reziste probelor de reeducare, s-a hotarat evacuarea lor din inchisoarea de la Pitesti si trimiterea lor la penitenciarul-sanatoriu de la Targu Ocna. Medicul inchisorii a intocmit o lista dupa care, la sfarsitul lui decembrie 1949, s-a format un lot al tuberculosilor din care facea parte si Valeriu, aflat intr-o stare grava, incat abia se mai putea tine pe picioare. „Astfel a scapat de infricosatoarea urgie ce avea sa se abata asupra studentilor din Pitesti: iadul «reeducarii», unde el era cap de lista, mare «bandit»,« mistic retrograd», dusman de moarte al comunismului si, in plus, acuzat de puternica inraurire pe care o exercita asupra celorlalti detinuti. Urma sa intre printre primii in «tura reeducarii». Dar Dumnezeu hotarase altfel” (I. Ianolide, op.cit., p. 82-83).
La Targu Ocna alimentatia era mai buna si repaosul prelungit la pat, impreuna cu putinele medicamente care i s-au administrat, l-au facut sa dobandeasca o ameliorare temporara a sanatatii. Desi nu se putea inca ridica din pat, energia lui in propovaduirea adevarului crestin a crescut, incat multi veneau si-l ascultau cu interes, primind atunci acea lumina crestina care i-a insotit apoi intreaga viata. Dupa cateva luni au venit de la Pitesti noi loturi de bolnavi, unii dintre ei victime ale reeducarii, care terorizati de cele petrecute acolo si amenintati ca vor fi retrimisi, s-au constituit intr-un grup pe care ofiterul politic l-a insarcinat sa declanseze si aici procesul de demascare si reeducare.
Afland de ororile de la Pitesti, Valeriu Gafencu s-a intristat si i-a chemat la sine pe cei din jurul sau, avertizandu-i ca vor urma vremuri grele si la Targu Ocna. Ii indemna sa se roage fierbinte si sa-si mobilizeze toate resursele morale pentru a nu-si pierde sufletele in incercarile ce vor urma. Printre cei sositi cu ultimele loturi era si prietenul sau Ioan Ianolide, care foarte slabit la inceput, s-a refacut repede si s-a dedicat ingrijirii lui Valeriu. In jurul lor s-au grupat toti cei hotarati sa se opuna reeducarii prin respingerea ateismului comunist, chiar cu pretul unor suferinte ingrozitoare si al sacrificarii vietii, conditia principala a reeducarii fiind lepadarea de credinta.
Reeducarea a inceput in scurt timp cu presiuni psihice, santaje, amenintari, izolari, inasprirea regimului, pe de o parte, iar pe de alta parte promisiuni de eliberare, acordare a dreptului de a primi scrisori, pachete si medicamente celor dispusi sa-si spele creierul si sa-si insuseasca mentalitatea marxista. Atunci s-au vazut roadele influentei profunde pe care a avut-o Valeriu asupra detinutilor, caci ofiterul politic si reeducatii nu au obtinut nici macar un singur succes categoric. Alexandru Virgil Ioanid, detinut la Targu Ocna, marturiseste: „Au fost bolnavi carora le soseau de acasa pachete cu medicamentul salvator, streptomicina, si care, santajati sa devina informatori in schimbul primirii medicamentelor, au refuzat fara sovaire. Pachetele cu medicamente erau inapoiate familiilor, iar cel care-si pastrase sufletul curat era sortit sa-si piarda viata pamanteasca. Cunosc trei asemenea cazuri: Eduard Masichevici, bucovinean, Gheorghe Nitescu si Emil Sobieschi” (Rev. Rost, oct. 2003, p. 7). Fara sa vrea si fara sa-si dea seama, regimul comunist a obtinut la Targu Ocna sfinti in loc de victime.
In aceasta perioada, a anului 1950, a fost adus la Targu Ocna si un pastor protestant, Richard Wurmbrand, o figura cu totul aparte nu prin sfintenie, ci prin tragism, dupa cum marturiseste Ioan Ianolide. Acesta era evreu si fost militant al PCR in ilegalitate, pentru care a si fost inchis la Doftana, convertit la crestinism in imprejurari exceptionale de catre o familie de luterani din zona Brasovului in 1939, ajungand apoi pastor al unei organizatii luterane suedeze din Bucuresti, care milita pentru increstinarea evreilor. Se remarcase printr-o atitudine de marturisire darza a lui Hristos in combaterea comunismului ateu ce se instaura in tara, fapt pentru care a fost arestat in 1948 si tinut intr-un regim de exterminare singur in celula timp de doi ani de zile.
Cand a ajuns la Targu Ocna era intr-o stare de degradare fiziologica, incat nu se mai putea tine pe picioare, fiind ingrijit cu multa dragoste de ceilalti detinuti. Din cauza stadiului avansat al bolii, a fost plasat in camera celor mai grav bolnavi, unde se afla si Valeriu Gafencu. Intre cei doi a inceput o calda si profunda prietenie, soldata cu discutii colegiale si comentarii religioase in spiritul dragostei crestine si al interesului pentru cunoasterea adevarului. „Se infruntau, spune Alexandru Virgil Ioanid, nu doua personalitati alese, ci doua conceptii si mentalitati crestine: cea ortodoxa si cea protestanta” (Rev. Rost, oct.2003, p. 7). Si de aceasta data se remarcau taria morala, cunostintele teologice si caracterul ales al vietii lui Valeriu, care ii descoperea pastorului frumusetea si adevarul desavarsit al credintei ortodoxe, incat acesta i-a marturisit odata: „As vrea sa intru in Imparatia Cerurilor pe aceeasi poarta cu dumneata…”. (Ibidem).
Spre sfarsitul anului 1951 starea de sanatate a celor doi se agrava vizibil, incat, datorita conditiilor de detentie, nu mai existau sperante prea mari de supravietuire. Chipul lui Valeriu era insa, in mod straniu, scaldat intr-o lumina nefireasca, despre care marturisesc multi din cei care au avut privilegiul sa-i fie in preajma in ultima parte a vietii. Desi avea dureri insuportabile, caci hemoptizia si plagile tuberculoase care supurau permanent il transformase intr-o „epava”, din gura sa nu se auzea nici un vaiet, ci doar broboane de sudoare ii acoperea fruntea boltita, in timp ce sufletul si mintea nu se desparteau de rugaciune. Acum unul dintre bolnavii de acolo, Victor Leonida Stratan, care-l iubea si-l admira, a obtinut printr-o interventie speciala de la familie un pachet cu streptomicina. Deoarece starea lui era ceva mai buna, a venit cu medicamentele la Valeriu, fericit ca ii poate salva viata. Acesta le-a primit, dar a doua zi l-a instiintat pe Stratan ca a hotarat sa le daruiasca pastorului Wurmbrand, spunand ca salvarea lui ar insemna mult pentru dezvoltarea crestinatatii, fiind o personalitate recunoscuta, cu relatii internationale si o mare putere de influenta. Desi Stratan s-a suparat, medicamentele au fost folosite de pastorul Wurmbrand, a carui viata a fost astfel salvata prin devotamentul si jertfa de sine a studentului Valeriu Gafencu.
Legionarul ortodox Valeriu Gafencu il salva de la moarte, astfel, pe evreul protestant Richard Wurmbrand, dincolo de orice confruntare ideologica si banuiala de ipocrizie. Dupa cum mergeau lucrurile in Romania acelui timp, existau toate sansele ca acest gest sa nu fie cunoscut de nimeni, mai ales ca Wurmbrand, dupa ce a fost eliberat si a reusit sa plece in strainatate nu prea a amintit in cartile si conferintele sale de acest gest de sacrificiu suprem al lui Gafencu, desi niciodata nu a negat, cand a fost intrebat, ca a fost salvat de la moarte de legionarii de la Targu Ocna, dupa marturia parintelui Calciu. Ba chiar s-a raspandit mai tarziu, dupa moartea lui, zvonul fals ca el salvase un bolnav de la moarte prin acordarea propriilor medicamente. Dar pronia lui Dumnezeu le aseaza pe toate in rostul lor, dupa cum spunea Valeriu, nelasand adevarul ascuns de ochii celor care-l cauta.
Dupa acest gest suprem, care i-a impresionat pe cei prezenti, Valeriu Gafencu incepea sa se stinga incet. Cu figura de sfant in mijlocul suferintei fizice ajunsa la limita, Valeriu i-a inmuiat pana si pe gardienii calai, asteptandu-si moartea cu seninatate. A fost invrednicit de Dumnezeu sa-si cunoasca chiar ziua mortii, caci in data de 2 februarie 1952 i-a chemat la sine pe camarazii sai si i-a rugat sa-i procure o lumanare si o camasa alba pentru ziua de 18 februarie. A mai cerut ca o cruciulita, pe care o avea de la logodnica sa, sa-i fie pusa in gura pe partea dreapta, spre a fi recunoscut la o eventuala dezgropare. Cu o zi inainte de marea trecere, i-a spus lui Ioan Ianolide: „Maine voi muri. Vreau sa-mi i-au ramas bun de la cei mai apropiati prieteni. Fa tu asa fel incat sa vina pe rand la mine, in liniste…” (Rev. Rost, oct. 2003, p. 8). Atunci s-au perindat pe la el toti cei care l-au cunoscut si iubit, uimiti de seninatatea si blandetea chipului sau angelic. Zambea serafic camarazilor indurerati, avand mereu pe buze rugaciunea inimii. Hristos era prezent si moartea murise in Valeriu.
A doua zi, pe 18 februarie 1952, Valeriu Gafencu isi astepta in liniste trecerea la Domnul, dupa ce s-a spovedit si impartasit, stralucind de bucurie. Prietenul sau Ioan Ianolide, marturiseste despre acele momente: „Am trait atunci cu simtamantul ca se dezvaluie tainele creatiei, ca talpile picioarelor aveau sub ele un fel de panza care ma sustinea, iar sufletul a avut sentimentul plinatatii. Am fost atat de fericit in orele acelea, incat niciodata nu o voi uita. Si in vesnicie nu-mi doresc o stare mai inalta decat aceea, caci atunci eram plin, deplin fericit. Cred ca Hristos era prezent in Valeriu. Numai asa imi pot explica starea lui de har, cat si uimirea mea si a prietenilor care au participat la acel moment”. Cu ultimele puteri, Valeriu l-a chemat si i-a transmis verbal testamentul sau, cuprinzand credinta si idealul carora si-a inchinat intreaga viata: „In primul rand, gandul si sufletul meu se inchina Domnului. Multumesc ca am ajuns aici. Merg la El. Va rog mult sa-L urmati, sa-L slaviti si sa-L slujiti. Sunt fericit sa mor pentru Hristos. Lui ii datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveti de purtat o cruce grea si o misiune sfanta. In masura in care mi se va ingadui, de acolo de unde ma voi afla ma voi ruga pentru voi si voi fi alaturi de voi. Veti avea multe necazuri. Fiti tari in credinta, caci Hristos ii va birui pe toti vrasmasii. Indrazniti si rugati-va! Paziti neschimbat adevarul, dar sa ocoliti fanatismul. Nebunia credintei este putere dumnezeiasca, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrata, lucida si profund umana. Sa-i iubiti si sa-i slujiti pe oameni. Au nevoie de ajutor, caci dusmani pradalnici cauta sa-i insele. Ateismul va fi invins, dar sa fiti atenti cu ce va fi inlocuit (…) Va multumesc din suflet pentru tot ce ati facut pentru mine. Rog sa ma iertati… Sa ma ierte orice om fata de care am gresit cu ceva… Gandesc cu multa dragoste la mama si la surioarele mele. Doresc sa mearga pe calea Domnului. Va rog sa aveti grija de ele… Testamentul meu este cuvantul de azi. Crestinatatea trebuie sa puna un inceput nou, mai curat, mai aproape de adevar… Rog oamenii politici crestini sa ia seama la Hristos si sa urmeze invataturii sale. Ei sunt incarcati cu foarte mari raspunderi (…) Ioane, sa duceti duhul mai departe! Aici a lucrat Dumnezeu”. Imediat dupa aceste cuvinte, studentul Valeriu Gafencu a trecut in vesnicie la Mantuitorul pe care atat de mult L-a iubit. Avea doar putin peste 30 de ani. „A ridicat ochii albastri spre cer si am vazut cum se descopereau in ei minuni tot mai adanci, tot mai uimitoare. Totul era facut din lumina nepamanteasca, dar real, un fel de realitate desavarsita a carei vedere te face fericit. Plangeam in hohote. Si-a dat sufletul catre orele 13, in ziua de 18 februarie 1952. Clopotele de la schit ai prins sa vesteasca. Lacrimile mele au incetat” (I. Ianolide, op.cit., p. 188-190).
Trupul sau a fost depus pe o targa si luat in primire de doi detinuti de drept comun, care aveau misiunea inmormantarilor. Acestia l-au lasat doua zile in curtea mare, pe zapada, pentru ca toti sa vina si sa se inchine pe rand. Chiar gardianul cel mai dur, Petre Orban a plecat din inchisoare pentru intreaga zi, pentru a-i lasa pe detinuti sa-si ia ramas bun de la Valeriu. Apoi, noaptea, a fost ingropat, iar la mormantul sau nu a fost pusa nici o cruce si nici nu i s-a scris numele nicaieri, locul ramanand o taina. Dar el a ramas viu si prezent in sufletele si constiintele celor care l-au cunoscut si au auzit de el, toti acestia dand marturie despre viata lui castigata pana astazi.
Cuvantul si trairea lui Valeriu au dat roade depline si, imediat dupa moartea lui, pastorul Richard Wurmbrand a cerut sa fie botezat in credinta ortodoxa cu numele Valeriu. Ioan Ianolide i-a explicat ca nu trebuie sa se grabeasca, intrucat convertirea la Ortodoxie este un act de o importanta imensa cu profunde consecinte spirituale si bisericesti. El, insa, dorea cu ardoare viata adevarata in Hristos, asa cum a vazut-o la Valeriu, si in urma staruintelor lui a fost botezat, dupa marturia lui Ioan Ianolide, traind impreuna cu ceilalti in adevar, iubire si smerenie, asa cum i-a invatat Valeriu (I. Ianolide, op.cit., p.191). Datorita prigoanei si conditiilor represive, actul de convertire a lui Wurmbrand de la Targu Ocna nu a fost facut public niciodata.
Richard Wurmbrand fost eliberat in 1955, dar, in mod straniu, a activat tot la luterani si neoprotestanti, fara sa arate prin atitudinea sa ca s-a convertit la Ortodoxie. A fost rearestat in 1958 si pana in 1964 a fost intemnitat la Gherla, lasand pe unde a trecut impresii contradictorii, dar nu se declara niciodata ortodox. Dupa eliberare,la scurt timp, a plecat in SUA, si s-a stabilit undeva in California, iar in 1966 a dat marturie in fata Senatului american, demascand diabolicele experimente din inchisorile comuniste din Romania. Ioan Ianolide marturiseste despre el: „Am auzit, de asemenea, ca ar fi scris mai multe carti. Nu le-am citit, dar, interesandu-ma de ele, am inteles ca a ascuns tot ce vazuse, traise si simtise la Targu Ocna. A uitat adevarul ortodox. A uitat ca a fost botezat. L-a uitat pe Valeriu. In tot acest timp crestinii minunati pe care el i-a descoperit in Targu Ocna se stingeau in temnita cea mare a comunismului” (I. Ianolide, op.cit., p. 192).
Parintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, prietenul si confidentul lui Richard Wurmbrand, nu-si explica, nici el, motivele pentru care pastorul luteran a ascuns pana la moarte botezul sau ortodox, desi avea o mare afectiune si admiratie pentru de Ortodoxie. Manifesta, dupa marturia parintelui, o pietate deosebita pentru Maica Domnului si era surprins ca protestantii au parasit cultul Sfintei Fecioare, stiut fiind ca Luther avea o mare evlavie catre cea care L-a nascut pe Mantuitorul lumii. Chiar a tradus in ebraica textul imnului „Ave Maria” si l-a adaptat unei vechi melodii cu unduiri orientale, pe care parintele Calciu a inregistrat-o pe cand Wurmbrand era bolnav pe patul de spital. Atunci l-a si intrebat direct de ce nu s-a convertit la Ortodoxie, iar acesta i-a raspuns: „Poate ca nu am fost vrednic” (I. Ianolide, op.cit., p. 13-14). Slabit de boala, pastorul Richard Wurmbrand a trecut la cele vesnice la 17 februarie 2001, in California, avand varsta de 92 de ani, exact in ajunul implinirii a 49 de ani de la adormirea lui Valeriu Gafencu, fiind astfel legat si prin moarte de omul care ii salvase odinioara viata.
Valeriu Gafencu a fost omul jertfei totale, caci si-a sacrificat, liber si constient, fara ezitare, tineretea, profesia, familia, libertatea si viata pentru Hristos si neamul romanesc. Pe acesti tineri, care prin curajul lor iesit din comun au infruntat teroarea temnitelor, crezand ca pot sa infaptuiasca o Romanie „ca soarele sfant de pe cer”, Mircea Eliade i-a numit, intr-o expresie inspirata, „calugarii iubirii de tara” (Rev. Rost, oct. 2003, p. 6). Valeriu, martirizat la 30 de ani, dupa 11 ani de regim carceral ingrozitor, isi merita din plin acest titlu de noblete romaneasca. El chiar i-a fagaduit lui Dumnezeu, ca dupa eliberarea din temnita, va opta pentru trairea credintei prin viata monahala. Dar pronia divina hotarase altfel: celula temnitei i-a fost „chilie”, unde el a cunoscut si a parcurs treptele purificarii si desavarsirii, specifice experientei mistice a credintei, care a facut din Ortodoxie o cale sigura a mantuirii.
Fostii detinuti politici care l-au cunoscut pe Valeriu si au patimit impreuna cu el in inchisorile Romaniei incatusate, l-au numit pe drept cuvant „sfantul inchisorilor”, fiind convinsi ca viata lui a atins sfintenia in mod real. Acestia au inaintat in 1996 Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane un dosar cu marturii despre sfintenia vietii lui Valeriu Gafencu, cerand canonizarea acestuia. Deocamdata Sf. Sinod, singura autoritate care poate hotari oficial o canonizare, nu s-a pronuntat in privinta acestei propuneri, spre nedumerirea regretatului parinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa. Acesta a cerut imperios sinodalilor sa se indeparteze de „servitutea statului laic demonizat” si sa cerceteze amanuntit jertfa pentru credinta a mai multor martiri anticomunisti, dupa modelul Rusiei (I. Ianolide, op.cit., p. 12).
I.P.S. Bartolomeu Anania, mitropolitul Clujului, fost detinut politic si membru important al Sf. Sinod, il numeste pe Valeriu Gafencu „martir care a suferit, traind pe cele mai inalte culmi ale spiritualitatii crestine, stalp al rezistentei spirituale romanesti din timpul opresiunii comuniste” (Rev. Rost, oct. 2003, p. 11), sugerand oarecum ca problema canonizarii lui Valeriu se pune la modul cel mai serios. Sfintenia lui Valeriu Gafencu este dovedita de faptele si trairile sale, constituind o ofranda adusa lui Dumnezeu de poporul roman crestin in secolul bolsevismului criminal. Studentul basarabean este unul dintre marii romani care au dus lupta cea buna a spiritului romanesc in epoca unor mari incercari si prin el putem spune, fara a gresi, ca neamul romanesc a biruit comunismul barbar, pastrandu-si demnitatea in fata lumii civilizate.

“Marturia unei vieti castigate” articol revista NOI NU

Popularity: 3% [?]

Tags: inchisoare, martir, ortodox, patriot, sfant