Revista MURMUR

In luna februarie, in ziua a 29-a, praznuim pomenirea preacuviosului parintelui nostru marturisitorul Casian Românul.
Acest Cuvios Parinte de neam straromân s-a nascut prin anii 360 de la venirea mintuirii prin Hristos-Domnul, in Dobrogea, numita pe atunci Scitia Mica, la un loc ce-i pastreaza din vechime pina azi numele “podisul Casian” si “pestera lui Casian”. Localitatea Casimcea din judetul Tulcea ii poarta, de asemenea, numele. Provenind dintr-o familie distinsa, a urmat la scolile timpului. Dar insufletit de o arzatoare sete de desavirsire duhovniceasca renunta de tinar la atractiile desarte si inselatoare ale vietii lumesti si pleaca la Locurile Sfinte insotit de prietenul sau Gherman, frate nu prin nastere, ci in duh. Asa au ajuns amindoi calugari intr-o manastire din Betleem. intemeindu-se dupa cuviinta in rinduielile vietii chinoviale, adica de obste, dupa modelul de viata al calugarilor din Palestina, Mesopotamia si Capadocia si simtind in ei dorul de o mai mare desavirsire, au hotarit sa plece in sihastriile Egiptului, la anahoretii despre a caror imbunatatita viata duhovniceasca auzisera. Asa au ajuns la comunitatile din delta Nilului, adincindu-se de acolo tot mai mult in pustie. Dar pretutindeni pe unde treceau, cautau cu rivna pe sfintii insingurati, ca sa cinsteasca in ei stralucirea harului si bogatia roadelor lor si pentru a le cere sfaturi duhovnicesti pentru mintuirea sufletului. Aceste intrebari si raspunsuri ne vor fi lasate ca o mostenire sfinta in cartea Convorbirilor, cu care Cuviosul Casian a inzestrat Biserica.Dobindind pe cit puteau sa adune din invatatura lor cereasca, la sfatul Avei Iosif, au mai ramas in Egipt sapte ani si apoi au mers mai departe cercetind din loc in loc pe acesti invatatori in lucrul duhovnicesc pina ce au ajuns in vestita pustie Schitica, unde Sfintul Macarie intemeiase si facuse “pustia stralucitoare” vrednica de a fi sarbatorita de toti. Aici se nevoiau intr-o asceza aspra un mare numar de calugari printre care straluceau indeosebi, cuviosii parinti Moise, Serapion, Teona, Isaac si preotul Pafnutie, invatatorul lor. El le spunea ca nu este deajuns pentru calugar sa renunte la lume, parasind bunurile si maririle lumesti pentru a se dedica grijii de suflet in nevointa, in asceza si tacere. De aici inainte trebuie implinita o a doua “renuntare” care consta in a te lepada de obiceiurile, viciile si atractiile vechi ale sufletului si ale trupului printr-o lupta indelungata si rabdatoare, plina de ispite, dar care duce la curatia inimii. Caci acesta este scopul calugarului: sa stea de vorba permanent cu Dumnezeu prin neincetata rugaciune, incit mintea, nerisipita la grijile lumii, sa ajunga cu liniste si pace in altarul despatimit, curatit al inimii. Iar capatul lucrului sau este viata de veci, unirea cu Dumnezeu, din care se poate dobindi chiar de aici, de jos, o arvuna, o pregustare a ei prin sfinta iubire. Caci, intr-adevar, ajuns la un anume sfirsit al celei de a doua “renuntari”, sufletul pe de-antregul tinzind catre Hristos Cel dorit, calugarul trebuie sa mai implineasca cea de-a treia “renuntare” care cuprinde intreaga desavirsire. Iar aceasta consta in parasirea oricarei amintiri a acestei lumi, cu toate cele de fata si vazute ale ei, socotite marete, desi sint desarte si repede trecatoare, pentru a se lasa condus de Dumnezeu in “pamintul fagaduintei” in care nu mai cresc spinii si buruienile viciilor, in locasurile cele vesnice in care vom ramine pentru totdeauna (Convorbirea a 3-a), in simtirea negraitei bucurii si a revarsarii luminii dumnezeiesti.
Acesta este marele dar al rugaciunii curate caci “atunci – precum graia ava Isaac – acea iubire desavirsita, prin care El ne-a iubit mai intii, trece si in adincul inimii noastre prin virtutea rugaciunii curate”. Aceasta se va face asa cind toata dragostea, Toata dorinta, toata rivna, toata stradania, tot cugetul nostru, tot ce traim, ce vorbim, ce respiram va fi cu Dumnezeu. si, cind acea unitate care exista vesnic intre Tatal cu Fiul si intre Fiul cu Tatal, prin Duhul Sfint va trece si in simtirea si in mintea noastra. Asa precum El ne iubeste cu iubirea cea adevarata si curata care nu se stinge niciodata, sa ne daruim si noi Lui printr-o legatura vesnica, de nedespartit, pentru ca orice respiram, orice intelegem, orice vorbim, sa fie cu Dumnezeu. Iar de starea aceasta ne vom putea apropia, atit cit este cu putinta pe pamint, plinindu-se cuvintul Apostolului: Dumnezeu este totul in toate. Apoi devenind deplin fii printr-o comuniune atit de desavirsita cu Tatal, vom putea zice Celui Care este Fiu si mostenitor prin fire: Toate cite are Tatal ale Mele sint (Ioan 16,15). Pentru ca El insusi S-a rugat, graind despre noi: Parinte, cei pe care Mi i-ai dat, vreau ca unde sint Eu sa fie si ei cu mine. Aceasta trebuie sa fie nazuinta pustnicului, aceasta toata stradania, pentru ca, dupa cuviinta, sa aiba chiar in acest trup chipul fericirii viitoare si sa inceapa sa guste inainte din inceputul vietii si maririi ceresti. Acesta este scopul intregii desavirsiri: ca sufletul eliberat de orice lanturi trupesti sa se inalte zilnic la negraitele daruri ale vietii duhovnicesti, intr-atit incit intreaga viata si bataie a inimii sa devina o unica si negraita rugaciune (din Convorbirea a X-a). Cit de mingiiat si uimit este crestinul, descoperindu-i-se un asemenea suis al sufletului intru care petreceau strabunii nostri sfinti.

Astfel, indrumati de pe culmile vietii calugaresti si contemplind plinirea vie la acesti straluciti anahoreti, cei doi prieteni s-au dedicat cu mare severitate si neclintita statornicie vietii contemplative in timpul anilor petrecuti aici, in pustia Schitica. in linistea chiliei, Sfintul Casian a izbutit sa faca experienta luptei aspre a sufletului indragostit de Dumnezeu, impotriva gindurilor patimase si a demonilor pizmasi, indeosebi impotriva ispitei amortirii sufletului, a plictiselii care-i tulbura pe eremiti si ii silesc sa-si paraseasca retragerea linistirii. Din aceasta adinca experienta adinca personala si din invatatura altor barbati invatati, ca Sfintul Evagrie Ponticul pe care l-a cunoscut in Nitria, Cuviosul Casian intocmi o invatatura aleasa de lupta duhovniceasca si despre cele opt pacate capitale, anume: al lacomiei, adica al imbuibarii de mincare; al doilea, al desfrinarii; al treilea, al iubirii de arginti sub care se intelege zgircenia; al patrulea, al miniei; al cincilea, al tristetii; al saselea, al nelinistii, sau al dezgustului inimii; al saptelea, al slavei desarte si al optulea, al trufiei.

Dupa sapte ani, Cuviosii Ioan si Gherman s-au intors la Betleem, unde au dobindit de la parintele lor duhovnicesc binecuvintarea de a trai de aici inainte in pustnicie. si asa plecara cu rivna si grabire in Egipt. Dar, cu tot dorul lor nestins, n-au putut regasi linistea cuvenita contemplatiei, din pricina unor invinuiri nedrepte la care erau supusi calugarii din Egipt de catre arhiepiscopul Teofil al Alexandriei. Atunci, Cuviosii Ioan si Gherman, urmind un grup de 50 de monahi, hotarira sa-si caute linistea la Constantinopol, sub ocrotirea Sfintului si marelui Ioan Gura de Aur. Aceasta se petrecea pe la anii 401. De indata ce ii vazu marele intre patriarhi, deslusind cu o tainica privire calitatea sufletelor lor, reusi sa-l convinga pe Gherman sa primeasca prin miinile lui preotia, iar Casian diaconia. Cucerit de curatia si sfintenia Sfintului Ioan Gura de Aur si de negraita sa maiestrie a cuvintului, Casian se aseza cu un zel fierbinte sub calauzirea sa spirituala, consimtind sa jertfeasca linistea pustiei pentru a scoate cistig din petrecerea pe linga un asemenea invatator.

Dar n-a trecut mult timp ca iata, Sfintul Ioan Gura de Aur – victima a lui Teofil – fiind dus in exil, Cuviosii Casian si Gherman au fost trimisi in misiune la Roma de cler si popor, insotindu-l pe episcopul Paladie ca sa incunostiinteze pe episcopul Romei, Inocentiu I, printr-o scrisoare, privind suferintele Sfintului Ioan Gura de Aur. Sfintul Casian petrecu astfel zece ani la Roma si in acest timp a fost hirotonit preot. De aici a mers la Marsilia, in sudul Galiei, unde a intemeiat, pentru barbati, manastirea Sfintului Victor, pe mormintul unui martir din secolul al III-lea; iar pentru fecioare, aceea a Mintuitorului, pe la anul 415. Barbat mult incercat in viata ascetica si totodata parinte ajuns la o mare intelepciune pastorala, el a oferit multimii calugarilor care se adunau in jurul lui adevarata traditie monahala pe care o primise de la Parintii din Rasarit, tinind seama insa de conditiile de viata din Galia, de clima si de firea locuitorilor de aici.

La rugamintea Sfintului Castor, episcop de Apt, el intocmai lucrarea sa “Institutii cenobitice” (rinduieli pentru viata in comun), pentru manastirile pe care le intemeiase in Proventa. in aceasta lucrare el descrie modul de vietuire al calugarilor din Egipt, dar cu oarecare pogoramint in ceea ce era prea aspru pentru calugarii din Galia, urmind si aici rinduielile care se obisnuiau in Palestina, in Capadocia, in Mesopotamia. Caci, scrie el: “Daca se implineste porunca dumnezeiasca cu dreapta socoteala si dupa putere, atunci pazirea ei are masura desavirsirii, chiar daca mijloacele nu sint aceleasi”. El descrie apoi leacurile si caile de vindecare de cele opt pacate capitale, spre a conduce sufletul la desavirsirea virtutii. Mai tirziu el a completat aceasta invatatura duhovniceasca prin cartea Convorbirilor in care infatiseaza, la cererea ermitilor care traiau la Lerins si in insulele Hâeres de linga Marsilia, treptele mai inalte ale luptei pentru curatirea inimii si contemplatie, folosindu-se de invatatura marilor anahoreti, pe care ii intilnise in Egipt. Sfintul Casian a inzestrat astfel, din inceputurile lui, monahismul din Galia cu o temeinica armatura duhovniceasca, adapindu-l din izvoarele vii ale Parintilor pustiei.

Ca ucenic credincios al marilor invatatori Sfintii Capadocieni Vasile cel Mare, Grigore Teologul si Grigore de Nissa, ca si al Sfintului Ioan Gura de Aur, Cuviosul Ioan Casian s-a ridicat atunci impotriva unei separari adinci intre firea omeneasca si harul divin, pe care Fericitul Augustin o stabilise pentru a lupta impotriva ereziei lui Pelagiu. intr-adevar, desi tot darul desavirsit si tot harul de sus coboara, de la Dumnezeu Parintele Luminilor, libertatea noastra omeneasca, zidita dupa chipul libertatii absolute a lui Dumnezeu si reinnoita in Sfintul Botez, este chemata sa raspunda si sa conlucreze cu harul dumnezeiesc pentru a produce in suflet roadele mintuitoare ale sfintelor virtuti si, intr-o asa masura, incit se poate spune, cu Sfintul Ioan Gura de Aur, ca: “Lucrul lui Dumnezeu este de a ne darui Harul Sau, iar cel al omului este de a-si oferi credinta”. Caci, asa cum graieste acelasi mare invatator al Bisericii in alt loc: “Harul lui Dumnezeu curge atit pe cit este de deschis vasul credintei pus sub sipot”. O asemenea invatatura isi avea limpede radacina in cuvintul lui Dumnezeu, pentru ca Domnul a aratat: Cel care luase cinci talanti de la stapinul sau, a adus alti cinci talanti, iar cel ce a luat doi, a adus de asemenea alti doi (Matei 25, 20-22). Deci cu adevarat, precum spune si Sfintul Apostol Pavel, sintem impreuna lucratori cu Hristos (2 Cor. 6,1).

Fata de aceste impotriviri care au mai durat, Cuviosul Ioan Casian a ramas statornic in dreapta credinta a Bisericii, departe de zgomot si certuri, invatat cu adincul contemplarii divine, taina a unei paci nesurpate si blinde, si a unei linisti senine. El isi incredinta in pace sufletul sau lui Dumnezeu catre anul 435. Cunoscut ca sfint de cei din vremea lui, el este cinstit de toti calugarii Bisericii Apusene ca Parinte al lor si unul dintre cei mai mari invatatori. Sfintele sale moaste sint pastrate pina in ziua de astazi in manastirea Sfintului Victor din Marsilia.