Orbec?im adesea cuprin?i de indiferen?? . Uit?m s? iubim r?s?ritul soarelui într-o diminea?? dulce de var? , când fiorul r?corii î?i dezvele?te de sub geana unei noi zile minun??ia a tot ce ne înconjoar? .Uit?m s? ne închin?m adânc Atotputernicului Dumnezeu mul?umind pentru un nou r?s?rit vie?ii noastre . Pare-se ca ceva de rutin? ?i prea neânsemnat? , o clip? de reculegere în preajma Atotprezen?ei Divine . Treburile zilnice ne cheam? gr?bi?i tumultului vie?ii acestea cu atâtea ?i atâtea preocup?ri ?i griji. Suntem stresa?i, nervo?i, neâng?duitori, reci, parc? neavând aproape nimic în comun unii cu al?ii.Dar totu?i avem: chipul ?i asem?narea lui Dumnezeu, suntem rev?rsarea Trinit??ii(Tat?l,Fiul ?i Duhul Sfânt) în noi fiecare.O extraordinar? întrep?trundere a divinului (sufletul) cu umanul(corpul ca materie).P?rt??ia vie?ii ve?nice o avem asigurat? prin R?scump?r?torul Hristos-Dumnezeu, prin jertfa Lui sângeroas? drept moment culminant.Undeva, peste aceast? fr?mântare a zilei de ieri, de azi ?i de mâine r?mâne în veghere Creatorul cerului ?i al p?mântului. A fi ateu este simplu:negi tot ce întrece puterile tale.Se întâmpl? s? negi de dragul de a te contrazice cu cineva, persistând în mod interminabil în aceast? înc?p??ânare. Se înt?mpl? s? ai tot ce î?i dore?ti ?i totu?i aceasta nu este suficient. Oare atunci când vei ajunge la pasul acela , poate neant îl nume?ti ,nu vei gîndi la ceva salvator ? Momentul acela trebuie s? fie critic , înfior?tor chiar. S? vezi c? e?ti cuprins de neputin??, avu?iile tale nefiind de nici un ajutor, prietenii neputând s?-?i întind? o mân?.Cum concepi oare momentul acela?Chiar nu exist? o Putere salvatoare pentru acest proces existent? Pentru mine Aceasta este Dumnezeu. Dar pentru tine? Pentru mine ?ansa de salvare este El,c?l?uza prin via?? este El, scopul unei vie?i eterne este El.
Via?a proprie poate s?-mi creeze o garan?ie ve?nic?, dar totodat? ?i insucces prin necredin??. Exist? îns? ?i o for?? a r?ului, pânditoare, meschin?, de a c?rei viclenie atârn? soarta pl??ii p?catului-acesta este diavolul. Cel mai bun antidot împotriva lui este rug?ciunea. Prin rug?ciune câ?tig?m o conduit? moral? irepro?abil?, poruncile Decalogului, adev?rat cod pentru a r?mâne chip ?i asem?nare a lui Dumnezeu.Sunt un cod de legi prin care Dumnezeu caut? s? perfec?ioneze fiin?a uman? pân? la des?vâr?ire. Aplicabilitatea lor….? Aici r?mânem împ?r?i?i. Unii mai cred în zei, pretinse puteri peste care îns? a ajuns s? se depun? colbul învechit al timpului. Acestor neputincio?i se închin?, le cer ajutorul, în zadar. O parte din noi avem acest necuprins Dumnezeu al?turi de Salvatorul Iisus Hristos care caut? împ?carea cu noi oferindu-ne c?ldura p?cii Sale,c?utând îns?, dependent de noi un înnoitor proces de sfin?ire. Unii accept? întru totul, al?ii într-o oarecare m?sur?. Dar: ori totul ori nimic, la Dumnezeu nu merge cu jum?tate de m?sur?. Iar totul înseamn? fericirea etern?. Iubirea fa?? de Dumnezeu ?i fa?? de aproapele ar trebui s? ne caracterizeze, ar trebui s? excel?m în aceste direc?ii.

Când vom ajunge s? iubim pe Dumnezeu cu tot ceea ce avem, iar pe aproapele ca pe noi în?ine, vom fi foarte, foarte aproape de des?vâr?ire.

Parintele Policarp parea foarte obosit, insa pe fata dansului plutea o lumina de intensa bucurie si multumire ca l-a ajutat Dumnezeu sa implineasca si astazi slujbele cele randuite, pe care voia sa le faca intotdeauna cu foarte mare grija, ca nu cumva sa aiba cineva de suferit si harul de la Dumnezeu dragutul sa nu lucreze din pricina nevredniciei sale, a neglijentei, a neputintelor de multe feluri ori a delasarii.

A vazut multe la viata sfintiei sale, pe care le tinea ca taine, nu sa imprastie vorbe nesabuite, glume, rasfaturi, cum vazuse ca se intampla cu cei mai tineri, care aratau inclinare catre vorbele in doi peri, uneori chiar desucheate, de care se ingrozea, poante, nedemne de un slujitor al Domnului, mai ales la mese intinse de enoriasi, chiar si atunci cand era vorba de parastase. Nu ca ar fi fost un om fara umor, dimpotriva. Dar unele intreceau orice masura si, oricat de ingaduitor ar fi fost, ii lasau un gust amar. si, de asemenea, nu ca s-ar fi considerat sfant ori mai sfant decat altii, dar parca lumea prea o luase la vale si nu se afla nimeni sa-i atraga atentia ca drumul nu-i bun, sa strige ca vechii proroci: „Asculta la Mine, poporul meu! Opriti-va! Luati aminte! Asculta, Israele!” De ce nu era chiar dansul acela? Nu-i statea in fire. Striga din tot sufletul, dar nu sa-l auda cineva, striga asa, ca o revolta interioara impotriva tuturor celor nepotrivite din lumea aceasta si despre care stia bine ca nu-i plac lui Dumnezeu. si daca Dumnezeu nu i-a pus in fire omului, degeaba se chinuie el, nu va izbuti, va avea numai necazuri si va ajunge de rasul lumii cu pretentiile sale. Spunea in predici odata lucrurilor pe nume, nu cruta pe nimeni, dar asta l-a costat mult, ani de inchisoare, la care privea acum cu seninatate si chiar cu bucurie – ca i-a dat Dumnezeu incercare, peste care a trecut cu bine, sa-si arate iubirea pentru El. Cat de greu a fost pentru biata preoteasa! Cu trei copii si cu o casa de ingrijit… nu numai painea cea de toate zilele, ci altele care sunt la casa omului… si n-au fost nici putini, nici multi aceia care i-au sarit in ajutor, ci numai atatia cati a trebuit… I-a trimis Dumnezeu, caci in a Lui grija suntem toti… A fost o femeie vrednica de numele ei, a inteles la ce a chemat-o Dumnezeu si toata viata a vrut sa arate ca stie lucrul acesta. O, cat de mic se simtea pe langa ea, chiar daca era preot, si n-ar fi trebuit sa fie asa! Parintele Policarp se simtea foarte mic pe langa persoanele pe care le admira, iar pe preoteasa lui a admirat-o, nu numai ca a iubit-o cu o iubire linistita, fara declaratii poetice, adesea mincinoase, o iubire pe care o credea nemuritoare, daca si acum, la varsta dansului, inima retraia ceva din caldura dintai cand, privind-o, a zis ca aceea va fi femeia lui, fara nici o indoiala, cu credinta pe care numai iluminarea de sus o poate da. A fost un om fericit, fara indoiala, caci stia ca partea Martei se afla in maini vrednice, iar dansului nu-i ramanea decat sa implineasca partea Mariei, cu rugaciuni bine primite inaintea lui Dumnezeu, slujbe frumoase, fara graba obisnuita a unora, caci stia ca acasa totul e pe maini bune. Obisnuia de aceea sa zica, lasand uneori sa-i curga lacrimile pe obraji, dar fara sa arate cuiva lucrul acesta: „Primeste, Doamne, jertfa aceasta de la mine, nevrednicul slujitorul Tau, nu opri, din pricina nevredniciei mele, harul Tau sa vina peste credinciosii Tai, caci ne rugam tie, Parintelui nostru, pentru tot lucrul bun, sanatatea si pacea fiecaruia dintre rugatorii catre Tine, iarta-le toate pacatele, caci Tu ai zis sa iertam de saptezeci de ori cate sapte celor ce ne gresesc noua, si nu-i duce in osanda, caci mari sunt neputintele omului caruia Tu i-ai dat viata. Ajuta-i, randuieste-le cele bune, nu le tine greselile, ca sa Te slaveasca neincetat ca pe un bun si iubitor de oameni, impreuna cu preaiubitul Tau Fiu si cu Preasfantul si Bunul si de viata facatorul Tau Duh, acum si pururi si in vecii vecilor.Amin.”

Acum era un pic obosit. Alergase toata ziua. De dimineata la Sfanta Liturghie, cu toate cele bine randuite de Sfintii Parinti, cu Sfanta Proscomidie si rugaciunile, pomenirile, randuielile, asa, fara graba, ca sa-i tihneasca si slujitorului si Domnului, parastasul pe care il facea in fiecare sambata, rugaciunile la morminte, un botez, cateva cununii, sfintirea catorva mese… alergase, nu gluma, incat acum, la un ceas de seara, cand putea sa-si revina, abia isi mai simtea picioarele. il dureau uneori ingrozitor. A stat la canal mult timp cu ele in apa, uneori pe un ger de crapau pietrele. Au scris in carnea noastra, se gandea la cei care i-au condamnat, sa nu uitam niciodata ca suntem in mainile lor. Nu-i ura, nu era in stare sa pastreze ura pe cineva, oricat de mare rau i-ar fi facut. Ba chiar, in anumite momente, se gandea la ei cu mila si se ruga pentru sufletele lor, acolo unde erau, intre vii sau morti. ii era mila ca ei n-au cunoscut dragostea lui Dumnezeu iar un om care nu a cunoscut dragostea lui Dumnezeu, trebuie compatimit. si n-au cunoscut-o pentru ca n-au vrut sa o cunoasca, n-au vrut sa asculte glasul chemarii Sale la adevarata fericire. Fii risipitori, pe langa obraznicia de a-I cere Tatalui, n-au mai vrut sa se intoarca acasa, ci, ca sa castige o biata felie de paine, s-au facut criminali, tortionari. Niste orfani, pururea razvratiti impotriva altora, si au ajuns astfel fiindca, in gandul lor, L-au ucis pe Tatal. si acela care nu are Tata, crede ca poate face orice, nimeni nu-l ia la rost, decat, poate, stapanul care l-a naimit. Era la canal si gardianul l-a scos din celula sa-l duca la munca. Avea lanturi la picioare, de aceea si mergea acum cu picioarele indepartate nefiresc, de parca si acum purta greutatea aceea si trebuia sa aiba grija sa nu se loveasca o glezna incatusata de alta. Orice atingere, cat de usoara, ii provoca fiori prin tot trupul, ca si cum cineva i-ar fi strecurat otrava. Gardianul s-a enervat si l-a lovit cu patul pustii in spinare iar el s-a intors atunci si i-a zis: „Eu, preotul Policarp, cu harul care mi s-a dat, te iert pentru raul pe care mi-l faci…” „Hai, ma, ca-ti mai dau una, daca asta iti face bine… ca vad ca te invioreaza! Sa fim seriosi! Ce fac eu cu iertarea ta, ma?” si radea ca un descreierat. isi tragea picioarele cu greu, de parca le scotea cu fiecare pas dintr-o mlastina. Trupul nu uita, are o memorie de dincolo de cele ale memoriei obisnuite, iar acum simtea mai mult ca oricand acea greutate de plumb in toate madularele. Va sta putin in meditatie la cele sfinte si fara indoiala ca rugaciunea il va ajuta sa treaca peste slabiciune. O, cum te inaripeaza rugaciunea, cum te salta peste toate ale vietii si te duce catre Dumnezeu! Numai rugaciunea l-a salvat, l-a facut puternic, l-a facut biruitor, i-a dat intotdeauna sentimentul ca sta de vorba cu Dumnezeu si ca, nu numai atat, Dumnezeu il asculta, il asculta ca un prieten, un prieten adevarat, care nu poate sa-i dea deocamdata ceea ce ar fi dorit – libertatea – , dar ii da putere si liniste sa treaca peste toate si are grija de familie, sa se regaseasca peste cativa ani, caci nu e posibil sa dureze netrebnicia la nesfarsit. A crezut in asta, ca toate chinurile vor lua sfarsit, ca regimul acela se va prabusi peste noapte, asa cum a si aparut, peste noapte, ca o plaga asupra Egiptului pacatos. si iata ca Dumnezeu l-a tinut sa vada prabusirea lui si sa se bucure ca n-a suferit in zadar, ca o farama din rezistenta in fata lucrarilor celor fara Dumnezeu i-a apartinut, a fost chiar tineretea sa.

Iata, acum trecea prin coridorul acestei case, o casa veche, pe care, prin anii `70, o cumparase de la un sas care isi facuse cerere de emigrare in R.F.G. Atunci se „vindeau”sasi. Se platea statului roman o anumita suma pentru sasii care voiau sa plece definitiv in Germania Federala, ca sa se mai intareasca bugetul socialist multilateral dezvoltat al Romaniei. Acum spera ca nu va veni cineva cu Legea 10, de retrocedare a caselor nationalizate (atunci nici prin gand nu-i trecuse sa verifice o asemenea chestiune, daca acea casa fusese obtinuta dupa nationalizare) si sa-l arunce in drum, cum vedea ca se intampla tot mai des. Oameni care traiau de o viata intr-o casa se vedeau fara un adapost, numai pentru ca cineva, plecat de cine stie cand din tara, revendica un imobil, uneori cu acte cu totul dubioase. De la numarul celalalt de pe strada, 25 de familii urma sa fie evacuate cu executor judecatoresc pentru ca un proprietar a castigat, dupa repetate procese, dreptul asupra imobilului. Erau acolo si oameni care nu aveau sansa unui adapost; pensionari, someri… ce o sa faca, Doamne? Dar Tu stii pasul fiecaruia si Tu stii si de ce ei au ajuns acum in aceasta situatie… cel care s-a bucurat ca ia locul altuia, casa altuia… oare nu a transmis celorlalti pacatul acesta? Un om care s-a chinuit o viata intreaga sa-si ridice o casa a vazut ca i se ia totul, ca este deportat, fortat sa ia drumul exilului, altul care a avut o opinie in afara „liniei partidului” a avut de suferit ani in sir pana cand si-a luat lumea in cap, altul a fost prins cu „cocosei de aur” si a fost bagat la inchisoare, cu confiscarea tuturor bunurilor pe care le avea, altul, pentru ca si-a castigat existenta dintr-un modest magazin de maruntisuri, a fost trecut la bogatasi, exploatatori, gasindu-se astfel un motiv pentru a pune mana pe modesta lui agoniseala… O, dar cati altii n-au mai avut de suferit!… Cine ar fi putut scrie povestea fiecaruia, atat de plina de fapte nemaiauzite?… Numai Dumnezeu le stia pe toate, le indura pe toate, ca sa vina o vreme a razbunarii, cand face dreptate, fiecaruia in parte si tuturor laolalta, fiindca n-a zis El, dragutul, spre luarea-aminte a oamenilor: „A Mea este razbunarea?”

Mergea pe coridorul larg, atat de friguros iarna, inalt, luminat de un bec slab, ca sa nu consume mult, ca astia iar au scumpit curentul ; acum astia au luat locul alora, maine altii, care vor ajunge din aia – astia, si naravurile au ramas parca aceleasi, aceeasi goana dupa bani si ranguri, ca si cum n-ar exista alte lucruri, mult mai valoroase. intotdeauna cand se intorcea de la sfanta biserica, o vreme nu se putea desprinde de imagini, chipuri, cantari, cuvinte, gesturi, gandindu-se la ceea ce a adus acea zi, despre care, cand pleca de acasa, nu putea spune mai nimic, doar cuvintele atat de dragi dansului: Doamne, ajuta neputintei mele! Doamne, faca-se voia Ta! Doamne, nu ma lasa! Le spunea cu atat de mare convingere, incat de multe ori aproape ca-i dadeau lacrimile si un val de imensa bucurie ii inunda sufletul – sa te lasi cu totul in voia Celui de Sus, sa crezi cu adevarat ca-ti poarta de grija, sa nu te clinteasca nici o umbra macar de indoiala. O, dar cata lume in suferinta!… in fiecare zi cand slujea, dar nu numai, se incarca de durerile oamenilor care alergau la biserica sa-si gaseasca ajutorul, la Doctorul cel mare, al sufletelor si al trupurilor, la vindecatorul tuturor bolilor vazute si nevazute, Mangaietorul inimilor in suferinta, datatorul de viata vesnica. Pomelnicele ii pareau scurte istorii de viata, dincolo de care se gasea de multe ori iadul cu toate ale lui – mandrie, lene, furt, boala, delasare, nedreptate, crima, ura, cearta, betie, suferinta si altele ca acestea, iar sfintia sa citea cutremurat de zbaterea acestei lumi pacatoase, vale a plangerii din care nu putem iesi decat cu ajutorul Celui de Sus. Doamne iarta-ma, vindeca-ma, da-i sanatate la Viorica sa aiba grija de nepoti, Gigel sa nu-si urasca propria fiica, lumineaza-i mintea la Elena si da-i puterea de a se lasa de alcool si sa-si gaseasca un serviciu si sa fie curata si luminata, sa nu-si urasca propriii-i copii, da-i ajutor si Frasinei in tot ce-si doreste, iar Catalin sa iasa din puscarie, sa-l lumineze Dumnezeu ca sa-si gaseasca o fata si sa intemeieze o familie, ajuta-ma si pe mine pentru a-mi gasi pe cineva sa ma iubeasca si sa-l iubesc pentru a ma casatori, pazeste-ma de cel rau, fereste-ma de boli pentru a avea spor la bani si noroc in dragoste; sa aiba Genuta sanatate, fericire in casnicie, putere de munca, pentru alungarea gandurilor negre; Aurel – izbavire de patima betiei, sanatate, Nelu – sanatate, noroc in viata, Geta – pentru sanatate. ii multumim bunului Dumnezeu pentru tot si il rugam sa indepartaze tot ce este rau pe fata Pamantului de noi, pe noi sa ne lumineze, sa ne faca mai buni.
….si acestea toate doar intr-un pomelnic.
Plecase de dimineata cu noaptea in cap si, cand a vazut ca biserica nu era deschisa, si-a dat seama ca nea Nitu, ingrijitorul bisericii, nu s-a trezit la vreme, nici Agapia, femeia de la lumanari. Nea Nitu mai tragea la masea si venea uneori mai tarziu, dar niciodata atat de tarziu incat sa-i poata reprosa, fiindca nu-i toata lumea la fel de matinala, iar despre Agapia ce sa mai zica, pana pornesti la scoala trei copii e greu, dar, si daca nu ar fi fost asemenea motive, nu le-ar fi reprosat, astepta rabdator in aerul diminetii, bucurandu-se de ivirea zorilor in aceasta toamna timpurie. si nu le putea reprosa si pentru ca nu era titular la Biserica „Sfintii Trei Ierarhi “, parintele Irineu Margineanu avea bunavointa sa-l lase pe langa dansul, ca un preot pensionar ce era, sa-l mai ajute, fiindca parohia punea multe probleme si uneori, cu toata silinta, nu izbutea sa le faca singur pe toate. Se cunosteau de mult timp, din vremea cand fugea de Securitate, nu mult timp dupa hirotonire, cand spunea lucrurilor pe nume, ca un apostol, hotarat sa taie in carnea vie a minciunii, fatarniciei, ateismului. A si scris, ca un adevarat marturisitor, pregatit sa-l infrunte pe Moloh, prima data la Comitetul Judetean de Partid ca sa arate ca nu e de acord cu schimbarea denumirii Brasovului in Orasul Stalin, o marsavie istorica, sa schimbi asa, din slugarnicie, cuvantul cu atatea rezonante istorice cu numele unui calau, iar atunci a scapat de urmarire, desi s-a auzit de nazbatia lui, caci o socoteau o nazbatie, un act sinucigas, fiindca nimeni nu voia sa se auda mai sus ca exista si alte pareri. Pe de alta parte, pana sa se gandeasca la o solutie sa-l puna la punct pe parintele, incepura sa circule zvonuri ca tatucul ar fi fost pe moarte. Dar parintele nu s-a astamparat si a scris mai departe, mai sus si l-au chemat sa dea declaratii peste declaratii, sa-si retraga afirmatiile, sa-si ceara iertare si, desigur, sa stea cuminte, sa-si vada de slujbe. Cand a fost evident ca va fi inchis, s-a ascuns un timp, mai mult sa aiba ragaz sa puna niste lucruri la punct, pentru ca stia ca odata ce intra pe poarta Securitatii ca arestat, nu avea sa mai iasa multa vreme.

Parintele Irineu l-a gazduit de cateva ori si putin a lipsit sa nu intre si dansul atunci la puscarie, dar, oricat au insistat anchetatorii sa spuna cine l-a ajutat, n-a spus nici un nume, iar parintele Irineu, care stia multe despre anchetele din acea vreme, bataile cumplite, torturile la care erau supusi banuitii, a pretuit cum se cuvine tacerea dansului si chiar i-a spus odata: „Parinte Policarp, vrednic esti de toata frumusetea raiului, ca ai suferit ca un mucenic si ai dus pana la capat lucrarea cea buna, nu ti-ai incovoiat spinarea sub loviturile nemernicilor… Dar va veni si pentru ei o zi a maniei lui Dumnezeu…” „Parinte Irineu, ca va veni cat voi mai fi eu in viata, ca nu va veni, n-are importanta… Eu traiesc pentru Hristos si-mi e de ajuns sa stiu ca am ramas cu Hristos. Acesta a fost singurul criteriu, iar de aici vin toate, si rabdarile, si fericirile, si marturiile cele bune, si facerile de bine…” Parintele Irineu ii bestelea uneori pe aia, era o fire mai aprinsa, chiar spunea in gura mare adevaruri pentru care altadata infundai puscaria, cum s-a intamplat si cu dansul, numai ca vremurile se mai schimbasera si astia ai lui Ceausescu evitau o confruntare cu Biserica, nu cumva sa fie acuzati de stalinism. Tatal parintelui Irineu fusese preot, apoi, dupa moartea preotesei, cand si-a vazut copiii la rosturile lor, s-a dus la manastire si acolo a si trecut la Domnul, la nu mult timp dupa ce ii iesise fiul din inchisoare, caci pana la urma tot a ajuns acolo. I-au inscenat o tainuire de bunuri furate, dupa ce l-au trimis pe un individ cu niste lemn sa i-l vanda cu un pret mai mic fata de valoarea reala. si cum avea nevoie, fiindca se mai lucra la casa parohiala, n-a fost prea greu sa cada in capcana. L-au arestat si asa l-au judecat, in stare de arest, dar pana la sentinta finala, a stat vreo 2-3 ani dupa gratii. Tatal a asteptat pana s-a intors din inchisoare si s-a dus la o manastire, undeva prin Moldova, ca nu cumva rudeniile sa-l agaseze cu vizitele, si a fost un calugar ravnitor, de vreme ce, la un moment dat, era sa fie ales episcop. A refuzat categoric, nu voia mariri, fiindca maririle se plateau prea scump, mai ales intr-o vreme ca aceea, si nici mitropolitul n-a putut sa-l induplece, cu toate ca, la un moment dat, nemaizbutind in nici un chip sa-l convinga, i-a spus ca-i da canon sa fie episcop: „inalt Prea Sfintite Parinte, i-ar fi spus parintele arhimandrit Iosafat mitropolitului, nume pe care-l primise la hirotesire, cu toata dragostea – dar nu se poate… Eu nu stiu sa mint si le spun verde in fata la astia si o sa devin un caz. Mai bine asa, sa nu ajung, pana la urma, din caz si un necaz… Zau, sa-mi fie cu iertare… O sa ajung un necaz chiar pentru inalt Prea Sfintia Voastra, care o sa trebuiasca sa luati masuri impotriva mea…” si i-a descris parintele Iosafat un tablou mitropolitului cu ce si-ar propune sa faca dupa ce ajunge episcop, ca mitropolitul s-a ingrozit de ce era in stare, acum ca nu-l mai interesa nici macar propria viata. Pentru adevarul lui Hristos fusese inchis fiul sau, pentru adevarul lui Hristos lui ii va pasa cu atat mai putin de ce se va intampla cu dansul… Pana la urma l-a lasat in pace. Numai ca, nu se stie de ce, asta insemnand ca nimeni nu putea pune mana in foc pentru ceva concret, parintele Iosafat era cautat de tot mai multi inchinatori, intre care, de buna seama, erau si unii cu alte scopuri decat mantuirea. Parintele ii primea pe toti si-i binecuvanta cu mai multa osardie chiar pe aceia care, poate, se intorceau acasa si turnau pe hartie tot ceea ce vedeau pentru a aduce la cunostinta organelor. Ce puteau sa-i faca astia ? se intreba cu sincera uimire parintele. Avere nu mai avea, ca s-a dezlipit de ea prin votul saraciei de buna voie; de facut propaganda ostila, nu facea, ca-l propovaduia pe Mantuitorul si apoi, daca-L considerau pe Mantuitorul dusman, ramanea fara clipire cu dusmanul si, ramanand cu Mantuitorul, plumb topit sa-i fi turnat in urechi, in ochi, in gura, nu-l faceau niciodata de-al lor; ascultare la ei nu avea, nici sa-l impuste; viata nu si-o temea si, ca Sf. Vasile cel Mare, le putea spune ca, de i-ar fi luat viata, nu faceau decat sa i-o dea pe cea vesnica; iar daca l-ar fi inchis, ii puteau lua oare rugaciunea? Nicidecum. Parintele Iosafat nu-si dadea seama ca sedea pe un morman de primejdii. Avea si inocenta puterea ei, fiindca, intr-adevar, daca s-ar fi intors vremurile de prigoana, era primul saltat, dar dansul credea in ceea ce-i spunea o gandire simpla, necomplicata, de doi si cu doi: nu mai risca astia o revenire la dictatura, chiar daca viseaza in secret, pentru ca au nevoie de deschidere spre Vest si aia le inchid portile in nas una-doua, nu glumesc, daca nu respecta anumite conditii, pentru ca au platit destul de scump pana acum nehotararea lor.

Parintele Policarp a aprins lumina pe coridor, s-a dat inca o data la o parte, de parca l-ar fi tras cineva de maneca, si nu-si putea explica de unde aceasta senzatie ca l-a atins cineva, cu o mana fina, ca o adiere. Parea un prieten, ca si cum l-ar fi rasplatit astfel pentru tot ce a facut bine in ziua aceea, pentru toate gandurile de iubire pentru Hristos si Maica Domnului, pentru oamenii aceia care veneau si-l rugau: „Parinte, roaga-te pentru noi, pacatosii…” ; ori, tot ce e posibil, voia sa-l faca atent, ca un frate grijuliu. Era asemenea unui raspuns pentru un gand bun, cand, fara sa stii de unde, vine un val de bucurie, incredere, pofta de viata, impacare cu sine. Parintele se mangaia cu astfel de ganduri, dar nu prea credea in ele, nu era atat de curat incat sa se atinga de dansul ingeri, sa-l traga de maneca si sa-l duca incotro stiu ei ca-i mai bine. O, Doamne, dar cand vine cineva si-ti spune ca are cancer, ce mai poti face? Care sunt cuvintele miraculoase pe care ai putea sa i le spui pentru ca, iesind din biserica, omul sa aiba sufletul linistit? Ai tu puterea de sus a vindecarii? Oare de ce n-ai primit-o pana acum? si la gandul acesta, ca harul lui Dumnezeu n-a fost si nu este atat de puternic la sfintia sa, incat sa faca vindecari minunate, s-a intristat si iarasi a zis: „Iarta, Doamne, neputintele noastre!… Suntem nevrednici. Eu sunt nevrednic! Cel dintai dintre nevrednici… ai venit in lumne sa-i mantuiesti pe cei pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu…” Asa o umbra care sa apese pe sufletul dansului nu s-a mai intamplat de mult timp, dar isi spunea probabil cuvantul si oboseala. Nu-i iesea din cap cazul acestui baiat (asa ii zicea, desi era vorba de un barbat casatorit si cu copii) care venise la biserica inca inainte de a se deschide. il cunostea de undeva, il citise, caci, dupa cate a inteles, scria. Acum insa nu avusese timp sa stea de vorba, caci trebuia sa vada de randuiala proscomidiei si apoi a liturghiei, dar i-a promis ca se vor revedea si ca o sa stea mai mult de vorba.

- Parinte, va rog frumos… Am fost operat, diagnosticul e inspaimantator… Se pare ca nu mai e nici o sansa… Rugati-va pentru sufletul meu…
- Dragul meu, pune-ti nadejdea in Dumnezeu, nu intra in panica… Pastreaza-ti calmul. O sa vezi ca va fi bine. Poti sa ramai la Sfanta Liturghie?
- Da, parinte.
- Scrie un pomelnic cu numele dumitale si ale tuturor celor pentru care vrei sa te rogi.

Parea nedumerit ca i se cere asa ceva. Cum sa se roage el pentru altii, cata vreme abia mai avea putere sa se roage pentru sine? il privea, cand se intorcea spre credinciosi, putini cati erau la vremea aceea, si citea in sufletul lui ca intr-o carte. Nedumerit si obosit, poate dupa o noapte de framantari, razvratit si in acelasi timp supus, nestiutor de cele sfinte, dar doritor de ele, statea stingher si dezorientat si, cu toate ca la un moment dat era pe punctul de a pleca, a rezistat, ba inca parea ca se linistise. intr-adevar, se linistise (l-a urmarit toata liturghia), apoi linistii i-a luat locul o stare de nedumerire si indoiala, amestecata si cu deznadejde. Prea multe cuvinte, prea multe ocoluri, prea multe miscari, parea sa spuna, prea lung totul. N-ar putea fi mai simplu, mai pe scurt? Ca sa nu stam atat in picioare, sa nu ne gandim la altceva, sa fim mai concentrati asupra rugaciunii noastre. ii stia bine pe intelectuali, inca de dinainte de razboi, si s-a invatat sa aiba rabdare. Cu ei trebuie sa ai mai multa rabdare. Sa nu-i judeci, sa-i lasi sa descopere singuri, ca, altfel, ii trimiti drept in bratele diavolului. Cu mintea lor, cu puterea de a judeca lucrurile, cu inclinatia lor spre disecarea firului de par in patru, cu rationalismul lor, cu intuitia speciala a adevarului, vin greu spre starea de inocenta a rugaciunii, cand tu nu-L intrebi pe Dumnezeu de ce aia, de ce aialalta, ci stai de vorba cu el, ca un copil cu parintele lui, care stie mai bine de ce are nevoie copilul. Uneori entuziasti, imbratiseaza cu inflacarare o credinta, apoi se sting repede sau chiar se duc in directia opusa. A vazut multe la viata sfintiei sale, de aceea stia sa aiba rabdare si intelegere. Se ruga, printre ectenii si felurite pomeniri, ca Domnul sa-i descopere acestui copil in ale credintei bucuria rugaciunii, a regasirii in Duh cu Dansul, sa-l intareasca in incercarea prin care trecea. Ajuta-l, Doamne, zicea cu glas stins, sa descopere puterea Ta, dragostea Ta pentru el, arata-i ca nu l-ai parasit, ca in incercarea lui isi va dobandi sufletul; da-i sanatate, Doamne, nu-l lasa prada deznadejdii, intareste-l ca sa fie madular de nadejde Bisericii Tale, dobandeste-l pentru imparatia Ta. Tu ai zis sa iertam de saptezeci de ori cate sapte si-i iarta si lui pacatele cu voie sau fara de voie, cu stiinta sau fara de stiinta, cu gandul, cu cuvantul sau cu lucrul, caci iarasi Tu ai zis ca pe acela care va veni la Tine nu-l vei scoate afara, ci-l vei primi cu stiuta Ta dragoste de oameni”.

Parintele Policarp lua din diferite rugaciuni cate o propozitie si le combina sa se potriveasca momentului si omului iar efectul nu intarzia sa se vada, fiindca, in locul unei rugaciuni care se referea la toata lumea si la nimeni in mod special, se nastea in acel moment o rugaciune pe care omul o simtea a lui si numai a lui. Se intampla aceasta destul de rar si nici chiar dansul n-ar fi putut spune cu precizie de ce il indemna Duhul sa procedeze asa, nu altfel – adica sa ia cartea si sa citeasca omului o rugaciune potrivita, ca, slava Domnului, are sfanta noastra Biserica rugaciuni pentru toate imprejurarile grele in care se afla oamenii. Ca atunci vine omul si se roaga mai cu putere, cand vine boala, necazul, intamplarea cea rea, nu cand vine bucuria – atunci uita.

Intra in bucatarie. Televizorul era deschis. Nicusor, asa ii spunea fiului celui mai mic, impreuna cu care statea, ii dadea de mancare fetitei lui in timp ce urmarea o dezbatere despre mineriadele din acel an. Micuta isi baga degetele in mancare si tatal lui nu-i zicea nimic, parca hipnotizat de televizor. Din cand in cand, ii nimerea totusi gura cu lingurita, asa ca nu se varsa chiar totul pe haine. Nu-i placea deloc sa vada asa ceva, dar nu zise nimic, ca sa aiba pace, sa nu-si strice asezarea sufleteasca buna cu care venise de la biserica. Doamne, cate motive de cearta putem gasi!…, dar mai bine iti inghiti cuvintele in momentul acela si candva se va ivi prilejul sa-ti spui parerea. incerca sa il intrebe ceva, dar vazu ca deranjeaza si, fara sa mai zica ceva, se intoarse, deschise usa spre sufragerie si se aseza intr-un fotoliu sa-si mai traga sufletul. „Nemernicilor!…” auzi strigatul lui Nicusor, liberal infocat, care cauta prilejul sa-i repete: „Intra, tata, in politica… Avem nevoie de oameni ca dumneata, nu de nenorociti de securisti si nomenclaturisti, care se tin cu dintii de putere… e nevoie de oameni curati ca dumneata, care au suferit, sa-i maturam pe idiotii astia din istorie…” Nu zicea nimic, doar murmura uneori, parca speriat de indarjirea lui Nicusor: „Exagerezi… Exagerezi, mai baiatule… exagerezi…”

Publicat in „Astra”, ianuarie 2007

Miere salbatica de pamflet pe ranile natiunii si proteze pentru handicapurile noastre milenare. Republica Tiganeasca de la Fantanele cu bornele-n expansiune si noul imn, maneaua dezrobirii de sub Cuza. S-au dus vremurile cand robii tigani rumegau prin colibe balade antifeudale. Azi coviltirele turbo, cu doi cai putere, au atins capitala, vor marsalui pe sub Arcul de Triumf. Istoria etiopica a Romaniei isi va lua revansa, romana aglutinanta va sta trufasa-n propriul manual.
Cand a croit izmenele personajelor din „Tiganiada” Budai-Deleanu nu a prevazut ca ele se vor inmulti la nesfarsit, pe sarma. Eroi din mamaliga cu cocoloase taind cu sabii ninja salamul exilului lor vesnic, ei sunt constant invingatori ai campionatului national de leapsa. Meseriasi ai fentei, pacalesc totul, inclusiv gramatica clara a limbii romane, sfidand penibilul cu rasuri tampe. Traditia noastra pare ca-i o halta ignorata de trenul vesel al prostiei, pare ca defensiva noastra culturala si de opinie au fost scoase din priza, pare ca nepasarea romaneasca s-a mineralizat la propriu. Bicicletele si cultura de Tohani in slalom printre baligile triste ca Alice in Tara Manelelor. Mandria noastra de tip Gerovital langa suficienta lor, nedepasita de nici un numar natural sau irational.
Oricate navoade retorice am impleti, pe romanul vechi nu-l mai poti scoate din adancuri. Ganditorul de la Hamagia a trait o zi, libelula prostiei a atins suta. Continuam bonomi o partida de table deja pierduta, carantina relaxata anti-obscenitate e hazlie, pragul de lupta impotriva tiganizarii noastre a fost parasit. E timpul lui „misto” si al antonimului sau direct, „naspa”. Reflexele limbii lui Arghezi ies din lada lui de zestre si se prostitueaza in microfonul lui Guta. Cine sa intocmeasca un raport de necesitate, cine sa mestereasca un adapost anti-manelic? Minoritate, ei stiu pe dinafara manualul de trompeta:ca sa te auzi, trebuie sa sufli tare. Isi activeaza singuri clauza artistului celui mai favorizat si se eternizeaza trimestrial pe vreun CD, sarindu-si peste umbra. Manele pe patru voci si vaile Carpatilor rasunand de refrene la moda.
Panselute pe memoria decentei. In ograda lor ogarul de tupeu haituieste cu limba scoasa iepurele bunului simt. Normalitatea la noi si-a propus ani intregi de pierderi planificate. Badarania face fatis fronda, snobismul da conditionat certificate de mondenitate. Familia ca celula de baza a societatii, celula in sens penitenciar. Curbe de sacrificiu si bere la bidon. Poezia carutelor-garsoniera pe asfalt european si gloria gainii bicefale asfixiata-n sorcova fustelor-acordeon. Competitii de ghioc, servicii de magie de toate culorile, atentate la pudoare si organizari ad-hoc de alba-neagra. In rest, cimitirul ramas fara fier, masinile fara capace, licuricii fara fosfor.
De sase ori clarinetistii cu ghiul au inconjurat Ierihonul culturii romane. A saptea oara vor reusi. Romania tatuata cu creion chimic pe bratele martirilor obezitatii si viitorul ei luminos, inalt cat un brad de nunta bandajat cu hartie creponata.. S-au scris carti inteligente despre furtul unei natiuni, dar in cazul romanesc lucrurile merg de la sine, fara teorii sau parghii de aplicare. Romanul se tiganeste glorios, inaltand pe malul Tisei Marele Zid Tiganesc, pornit de altii.
Marele Zid Tiganesc, imun la orice provocare naturala a modernitatii, Marele Zid Tiganesc sau pariul pierdut cu civilizatia. Marele Zid Tiganesc, focuri de gratare-n varfurile lui de tabla, steme de Mercedes pe caramizile din lut si paie, Balcaniada noastra eterna! Marele Zid Tiganesc, buhele lui care ne cobesc stingerea neamului. Paznici in tricou cu palarii din rafie exerseaza de pe el saritura in multime. „Desteapta-te, romane!” cantat la polipi ca manea pasoptista a romanilor, poporul trist, portughezii Estului.
Cine va aduce „La”-ul corect in tara lui „Mai canta!”? Cine va scrie recviemul armatei de basmale pornita la ciordit stradal? Asteptam si fierbem molcom in zeama granitelor noastre, caci am fost sortiti sa lingem impreuna blidele lui Dumnezeu, am fost sortiti sa nu miscam un deget la legarea Mioritei cu un lantul de caruta. – Vin, boierule, sa-ti ghicesc de dulce! Caragiale insa nu raspunde, ne priveste lung si ne ironizeaza din bancnota. Iar ne-am suit intre statii…

preluare de pe Blogul Laurentiu Dumitru

I. Preambul: anunturi si avertismente
Prezentul eseu isi propune sa vada cum ni se intampla sa aplicam o tendinta a lumii (cazute) – ceea ce vom numi mai jos „zoom-ul” – la viata in Biserica – prin corespondentul bisericesc al zoom-ului profan: zoom-ul liturgic. Diferiti termeni si diferite notiuni folosite in acest eseu vor fi (re)definiti, in expresia autorului, si mai mult sau mai putin schematizat, pe masura ce apar in curgerea ideilor.
Alunecarea treptata a eseului in predica se va datora desigur faptului ca autorul este preot.

II. Conceptul de zoom
Prin „zoom”, ca si concept (nu ca si obiect), inteleg aici tendinta – foarte inradacinata in noi insine – de a se focaliza asupra lucrurilor, regiunilor, domeniilor din ce in ce mai specifice, din ce in ce mai restranse, din ce in ce mai particulare (desi e drept ca azi o alta tendinta prinde contur, anume aceea a sicretismului si pluridisciplinitatii…), pierzand din vedere ansamblul si unitatea.
Este ceea ce zice proverbul: „Nu vede padurea de copaci”.
Este ceea ce zice o lege a lui Murphy: „Omul de stiinta este acela care stie din ce in ce mai multe despre un domeniu din ce in ce mai restrans, pana cand ajunge sa stie aproape tot despre aproape nimic”.
Este ceea ce zice o apoftegma patericala: „intr-o zi, avva Evloghie, nereusind sa-si ascunda tristetea, fu intrebat de un batran: De ce esti trist, avva? – incep sa ma indoiesc de judecata fratilor in privinta maretelor realizari ale lui Dumnezeu, a raspuns avva Evloghie si a continuat: Este deja a treia oara cand, aratandu-le o bucata de panza de in pe care am desenat un punct rosu si intrebandu-i ce vad, toti mi-au raspuns: «Un punct rosu», insa nici macar o data «O bucata de panza»…” (Dupa: Neurofenul duhovnicesc, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, apoftegma 4).

III. Treceri „naturale”
Trecerea de la acest „zoom”, inteles in sensul de mai sus, la ceea ce voi numi, explica si analiza mai departe, „zoom-ul liturgic” se face in mod „natural”, adica in acea naturalitate anapoda (gr. anapoda = cu susul in jos), prin care acceptam ca lucruri de o importanta mai mica sa fie determinante asupra unor lucruri de o importanta mai mare: adevarata naturalitate a omului, adica cea pentru care a fost creeat de Dumnezeu, era, dupa Sfintii Parinti, ca mintea/duhul sa sa se intoarca spre cele dumnezeiesti, sufletul/psihicul spre cele duhovnicesti, iar trupul spre cele sufletesti. Aceasta este ordinea nesfarsit repetata de Parinti (Sfantul Maxim Marturisitorul, bunaoara, citat de Vlaimir Lossky in Teologia mistica a Bisericii de Rasarit), atat in scrierile filocalice, cat si in cele imnografice: trupul sa se supuna sufletului, sufletul(psyche) sa se supuna mintii(nous), iar mintea Logos-ului. in mod contrar, tendinta cazuta este aceea de a hrani mintea/duhul din cele sufletesti (exemple facile: inlocuirea rugaciunii cu „meditatia”, in anumite practici orientalizante; inlocuirea icoanei cu pictura etc. – si in general invazia culturalului peste cultual si duhovnicesc) si sufletul din cele trupesti – tendinta care il duce pe om sa fie carnal in suflet, in loc de a tinde sa fie duhovnicesc in trup (Parintele Staniloae).
in aceasta dinamica a caderii omul ajunge sa aplice vietii in Biserica, vietii duhovnicesti, inclinatiile din viata de zi cu zi. in aceasta dinamica, in care toti suntem prinsi, mai mult sau mai putin, omul ajunge sa aplice zoom-ul si in viata bisericeasca si spirituala, care rezultat eu l-am numit „zoom-ul liturgic”.

IV. Zoom-ul liturgic
Pentru a intelege corespondentul liturgic al zoom-ului profan este sufiecient sa aruncam o privire asupra felului in care participam la slujbele Bisericii.
Practica obisnuita a „bunilor crestini” este de a participa (cerinta a Catehismelor) la slujbe in duminici si sarbatori (praznicele imparatesti, o parte a praznicelor Maicii Dumnului si cateva praznice de Sfinti). Dar ce este aceasta practica, daca nu o focalizare (zoom-are) asupra unei serii de sarbatori? – O alegere: dintre toate pietrele pretioase care ne sunt puse in fata alegem o serie, cele mai frumoase (si mai importante, ne place sa zicem), si ne aplecam asupra lor, aproape cu exclusivitate. Acest lucru nu este, desigur, blamabil in sine: Sa nu fie! – Dar trebuie sa fim constienti, pentru adevar si pentru smerenie, ca aceasta practica, ce are darul de a linisti constiinta noastra (ca doar implinim ceea ce ne cere Biserica, nu-i asa?), reprezinta in fapt o condescendenta fata de slabiciunea si neputinta noastra omeneasca: nu putem, nu suntem in stare sa comemoram si sa (re)actualizam [caci aceasta ar fi, intr-o „definitie” simplista, prin doi termeni, cultul Bisericii] toate gesturile Mantuitorului nostru. De ce? – Pentru ca toate gesturile Mantuitorului nostru Iisus Hristos ar trebui sa ne intereseze, caci toate ne aduc mantuirea (mantuirea = continua lucrare pe Cale cu cel care a zi: „Eu sunt Calea”).
Ce inseamna faptul ca toate gesturile Mantuitorului nostru Iisus Hristos ne aduc mantuirea? – Aceasta inseamna ca toate gesturile lui Dumnezeu intrupat ating, de o maniera foarte concreta si ontologica (iar nu morala!) firea/natura umana pe care El a luat-o in Persoana Sa dumnezeieasca. Consecinta imediata, pe de-o parte, a unirii firilor umana si dumnezeiesca in Persoana Logosului (in termenii difinitiei de la Calcedon) si, pe de alta parte, a unitatii firii umane, consecinta imediata este deci ca natura noastra umana, care nu e separata de cea a lui Hristos, a primit in ea insasi, odata cu „gesturile” de iubirea ale Dumnezeu-Omului catre noi si prin acestea, a primit semintele lor si chemarea pentru a implini aceste gesturi de iubire catre aproapele, ca si cale de mantuire si de indumnezeire. Toate aceste gesturi ale Domnului, in calitatea lor de gesturi ale lui Dumnezeu (intrupat) sunt esentiale si ontologic egale: invierea Domnului insusi este egala cu invierea fiicei lui Iair, dupa cum, paradoxal desigu, prima porunca a Legii, „sa-L iubesti pe Domnul Dumnezeul tau” este egala celei de-a doua, „sa-l iubesti pe aproapele tau” (Matei 22).
Acum, ca am vazut ca toate gesturile Mantuitorului sunt ontologic-egale (si toate ne aduc deci mantuirea – desi, fiecare la masurile noastre, uitam sau neglijam faptul acesta: cum ne aduce mantuire faptul ca Iisus dormea de oboseala in barca zgaltaita de furtuna?, ne vine sa intrebam…), intelegem si ca, fortuit, asa cum alegem sa accentuam anumite gesturi ale Mantuitorului, tot asa facem alegerea de a ne concentra, de a ne focaliza asupra unei serii de comemorari ale acestor gesturi exemplare si de-viata-datatoare ale Domnului, respectiv o serie de sarbatori, pierzand din vedere, prin acest zoom liturgic, unitatea ontologica a slujbelor Bisericii si „greutatea” lor mantuitoare.

V. Pentru smerenie
Probabil ca cei mai multi dintre cititorii acestor randuri sunt oameni ca si mine, care merg (constiincios) la slujbele Bisericii in (aproape) toate duminicile si sarbatorile. in plus, noi-acestia adesea ii privim cu un anume dispret superior si ii judecam cu facilitate pe ei-aceia care vin la biserica „din an in pasti”, „la Pasti si la Craciun” sau de trei ori in viata: la botez, la cununie si la inmormantare (de doua ori din trei adusi deci de altii). si uitam, in aceasta atitudine, ca si ei ca si noi au facut niste „alegeri ontologice” (si mai ales ontologic-egale): fiecare alege un numar de pietre scumpe de pe masa Vietii si a Mantuirii, si anume pe acelea pe care le crede ca sunt cele mai valoroase si mai frumoase.
Ce facem apoi cu aceste pietre – e o alta discutie, tot intru smerenie.