Partea a II-a

Partea a III-a

Partea a IV-a

La doua secole de la moartea martirica a Sf. Martiri Brancoveni, la 15 August 1914, Mitopolitul Primat dr. Conon Aramescu a savarsit primul parastas oficial la mormantul Voievodului. A doua pomenire oficiala s’a facut la 21 Mai 1934, cand sicriul cu moastele sale a fost depus in catedrala patriarhala, iar dr. Miron Cristea, Patriarhul de atunci, a savarsit un parastas in prezenta Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane si a Familiei Regale. A treia comemorare oficiala a avut loc la 29 Octombrie 1988 – la implinirea a trei secole de la urcarea sa pe tron – printr’o slujba de pomenire oficiata de ierarhi si preoti in frunte cu P. F. Patriarh Teoctist. La 20 Iunie 1992 Biserica Ortodoxa Romana a canonizat pe Martirii Brancoveni, stabilindu-le zi de pomenire la 16 August (pentru a nu coincide cu praznicul Adormirii Maicii Domnului). In zilele de 15-16 August 1992 au avut loc la Bucuresti si Hurezi-Valcea ceremoniile proclamarii canonizarilor Sf. Martiri Brancoveni, in prezenta membrilor Sf. Sinod, in frunte cu P. F. Patriarhul Teoctist, si a mii de credinciosi, care-si exprimau respectul si recunostinta pentru singurul Domnitor Roman care a preferat moartea martirica fata de alternativa trecerii la mahomedanism. Acum ne putem pleca genunchii si aprinde o lumanare de ceara curata la mormantul Voievodului-Martir Constantin Brancoveanu de la biserica Sf. Gheorghe-Nou din Bucuresti, exemplu de credinta dusa pana la jertfa.

Situatia politico-militar a internationala de la sfarsitul secolului al XVII – lea

In a doua jumatate a secolului al XVII-lea situatia internationala era deosebit de complexa. Rivalitatea dintre Franta si Habsburgi a determinat pe Ludovic al XIV-lea sa caute sa mentina relatii bune cu statele din rasaritul Europei – Imperiul Otoman, Polonia, dar si cu nobilimea maghiara, in incercarea de a le atrage impotriva Vienei. Catastrofa militara a otomanilor la Viena, in 1683, a permis austriecilor sa initializeze o politica de expansiune catre Ungaria si sud_estul Europei. Atat Habzburgii, cat si Polonia, au manifestat dorinta clara de a controla inclusiv tarile ramane.

Situatia Tarilor Romane la sfarsitul secolului al XVII-lea

Obligata la o politica de defensiva Poarta a incercat sa-si intareasca controlul asupra Tarilor Romane. In fata crizei puterii otomane domnii romani au promovat o politica antiotomana, in incercarea de a mentine fiinta statala si a respinge dorintele Marilor Puteri de a partaja spatiul romanesc. Politica lor de echilibru a urmarit obtinerea libertatii de miscare si inlaturarea suzeranitatii otomane. Dupa ce institutia domniei fusese la discretia boierimii si a gruparilor sale, in aceasta perioada se remarca tendinta de intarire a autoritatii domnesti. Afirmarea in rasaritul Europei a Rusiei, ca mare putere, i-a determinat pe unii voievozi munteni si moldoveni sa intrevada in aceasta un sprijin impotriva turcilor, stabilind contacte diplomatice cu noua putere, in speranta unui ajutor eficace.

Inscaunarea si programul de consolidare a domniei lui Constantin Brancoveanu

In 1688 a fost ales domn al Tarii Romanesti marele boier Constantin Brancoveanu, fiul lui Papa Brancoveanu si al Stancai Cantacuzino. Stralucit politician, diplomat si om de cultura, Constantin Brancoveanu a desfasurat, dupa expresia lui Nicolae Iorga, ”o politica de cumpatare, dar practica; putin stralucitoare, dar foarte folositoare“.

El a desfasurat o politica interna ce a cuprins intreg spatiul romanesc. Principalele directii ale politicii sale au fost:

• intarirea rolului domniei;

• reorganizarea sistemului fiscal;

• promovarea de relatii stranse cu Moldova si Transilvania.

Constantin Brancoveanu a continuat politica traditionala a voievozilor romani, sustinand Biserica Ortodoxa, moral si material, prin construirea de lacasuri de cult, inzestrarea lor cu danii, tiparirea cartilor de invatatura crestina.

Desfasurarea razboiului curtilor i-a impus domnului muntean o politica abila, ajutand romanii din Transilvania, dar si mentinand echilibru intre Habsburgi si Poarta.

Datorita ”politicii pungilor cu aur“ ce erau trimise otomanilor, Constantin Brancoveanu a fost intarit in scaun succesiv in 1696, 1698, 1700 si 1704 de catre Imperiul Otoman.

Politica de echilibru pe plan extern

Politica externa, desfaturata cu multa pricepere de catre Constantin Brancoveanu, a transformat Tara Romaneasca intr-un factor activ pe plan european, ale carui servicii diplomatice erau cautate in epoca.

Constantin Brancoveanu a manevrat cu abilitate intre puterile europene, mai ales odata cu aparitia de noi concurenti – Habsburgii si Rusia, in cursa pentru controlul politic al sud-estului Europei. Axul principal al politicii sale a fost mentinerea in permanenta a unor raporturi bune cu Poarta, garantate cu pungile cu bani, pentru pastrarea statutului politico-juridic deosebit al Tarilor Romane, intr-o epoca de permanente framantari si rupturi teritoriale.

Relatiile cu tarile europene

Desi, la inceputul domniei, relatiile cu Habsburgii au fost incordate, Brancoveanu nesemnand tratatul de alianta initiat de predecesorul sau, mai apoi ele s-au imbunatatit.

Constantin Brancoveanu a incercat sa evite cu orice pret transformarea tarii in teatru de razboi sau anexarea ei la Imperiul Habsburgic.

Franta a actionat prin intermediul ambasadorilor sai la Poarta pentru discreditarea voievodului roman.

Constantin Brancoveanu a intensificat legaturile cu Rusia, prin schimbul de solii si corespondenta, incercand astfel o contrapondere la amenintarea otomana si austriaca.

In anul 1689 s-a semnat tratatul cu Habsburgii , prin care se recunoaste individualitatea Tarii Romanesti, dar si inchinarea sa formala.

Deoarece nu s-a putut aplica, trupele imperiale au intrat in Tara Romameasca, ocupand Craiova, Pitesti, Targoviste, Campulung si Bucuresti. Cu sprijinul tatarilor, Constantin Brancoveanu le-a alungat si infrant in vara anului 1690, la Zarnesti, langa Brasov.

Relatiile cu Polonia nu s-au materializat prin incheierea unei aliante datorita conditiilor propuse de Constantin Brancoveanu , practic de neacceptat de catre poloni.

In razboiul ruso-turc din 1710-1711, Constantin Brancoveanu a adoptat o politica de expectativa, concentrandu-si fortele in tabara de la Urlati, langa Ploiesti, pentru a vedea in ce parte se indreapta victoria. Un grup de boieri, in frunte cu Toma Cantacuzino, antrenand cavaleria, a trecut insa de partea rusilor, participand la cucerirea Brailei.

Mazilirea lui Constantin Brancoveanu

Desi Brancoveanu a facut mari eforturi pentru a convinge pe otomani ca gestul lui Toma Cantacuzino nu a exprimat vointa sa, o noua acuzatie s-a adaugat la adresa voievodului. La 25 Martie 1714, Voievodul Constantin Brancoveanu este mazilit de turci, dus cu familia la Istambul si inchis in temnita Edicule (Sapte Turnuri). Pana in vara va fi torturat continuu pentru a marturisi unde-si avea banii, turcii numindu-l “Altan Bei” (Printul Aurului). Dupa torturi cumplite i-au smuls semnatura pentru aurul depus la Venetia.

La 15 August 1714, de Sf. Maria Mare, cand implinea 60 de ani, iar Doamna Maria isi serba onomastica, Constantin Brancoveanu a fost dus la locul de osanda Ialy Chisc (Chioscul Marii). Erau prezenti sultanul Ahmed al III-lea, marele vizir Gin Ali, reprezentantii “crestinatatii apusene – Franta, Anglia, Imperiul Habsburgic, Rusiei – care nu refuzasera invitatia chiar in ziua de Sf. Maria” (Nicolae Iorga), alaturi de numerosi privitori. Li s’a ingaduit sa-si faca o ultima rugaciu-ne, dupa care sultanul le-a oferit viata daca trec la mahomedanism. Del Chiaro noteaza raspunsul demn al Voievodului “Imparate ! Averea mea, cat a fost, tu ai luat-o, dar de legea mea crestina nu ma las ! In ea m’am nascut si am trait, in ea vreau sa mor. Pamantul tarii mele l-am umplut cu biserici crestinesti si, acum, la batranete, sa ma inchin in geamiile voastre turcesti ? Nu, Imparate ! Mosia mi-am aparat, credinta mi-am pazit. In credinta mea vreau sa inchid ochii, eu si feciorii mei”. Apoi si-a incurajat fiii astfel : “Fiilor, aveti curaj ! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta pamanteasca. Nu ne-au mai ramas decat sufletele, sa nu le pierdem si pe ele, ci sa le aducem curate in fata Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Sa spalam pacatele noastre cu sangele nostru !” Sultanul a dat semnalul executiei. Primul fu decapitat visternicul Ianache Vacarescu, apoi cei patru fii ai Domnului : Constantin, Stefan, Radu si micutul Matei (11 ani).

Inmarmurit de durere, Domnul murmura : “Doamne, fie voia Ta”, dupa care i s’a taiat si lui capul. Nicolae Iorga nota : “La capatul celei mai zguduitoare tragedii, ce n’are pereche in analele sangeroase ale sultanilor de odinioara, numai atunci s’a pus capat celor mai strasnice clipe pe care le poate suferi vreodata un suflet omenesc. Capul Domnului nu s’a putut dezlipi de trup, la lovitura nedibace, poate miloasa, a calaului, si, gramada, trupul batranului parinte a cazut in tarana udata de sangele tuturor copiiilor sai”. Cele sase trupuri decapitate au fost aruncate in apele Bosforului, iar capetele “purtate in prajini” pe ulitele cetatii, au fost infipte la o poarta a Seraiului si tinute acolo trei zile, dupa care au fost aruncate in mare. Crestinii piosi au pescuit trupurile si le-au inmormantat, pe ascuns, in biserica Adormirii Maicii Domnului din insula Halchi.

Daca s-ar fi lepadat de Hristos si de credinta ortodoxa, toti s-ar fi salvat si, poate, Brancoveanu si-ar fi recapatat si tronul. Acestea s-au petrecut in ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, 15 august 1714, in ziua in care domnitorul implinea 60 de ani, iar doamna Marica ar fi trebuit sa-si serbeze ziua numelui. Necredinciosii au aruncat trupurile martirilor in mare. Crestinii din Constantinopol, rugati de Doamna Marica, le-au pescuit trupurile si le-au ingropat in insula Halki din Marea Marmara, in Biserica manastirii Maicii Domnului. Doamna Marica a adus pe ascuns corpul domnitorului la Bucuresti si 1-a inmormantat in biserica Sf. Gheorghe, ctitoria sa, insemnand locul pe candela de argint de deasupra mormantului. Pe piatra de deasupra mormantului n-a scris nimic, pentru ca turcii sa nu afle si sa profaneze mormantul.

Osemintele Voievodului-Martir au fost aduse in tara de sotia sa, Doamna Maria, in 1720 si ingropate pe ascuns in biserica Sf. Gheoghe-Nou din Capitala. Mormantul a fost acoperit de o placa de marmora alba, fara nume, iar identificarea s’a facut dupa descoperirea, in 1914, a unei candele de argint cu inscriptia : “Aici odihnesc oasele fericitului Domn, Io, Constantin Brancoveanu Basarab Voievod”. Cronica vremii ni-l descrie pe Brancoveanu ca un “Domn pravoslavnic, cu dragoste si ravna crestina. Credinta, acest sentiment sublim, i-a calauzit intreaga viata si i-a fost sprijinul cel mai puternic in ceasul crancen al mortii. El a lasat in sufletul poporului amintirea unui domn crestin bun si drept, iar in arta operele create in epoca sa arata ca deasupra suferintelor zilnice si a pericolelor neintrerupte, gandul lui stia sa se elibereze si sa urce la Dumnezeu, purtat de aripile curate ale credintei”.

Citeste partea I si partea a II-a a articolului

Motto:„Dusmanul a pustiit totul in lacasul tau cel sfant. Potrivnicii tai au mugit in mijlocul Templului Tau, si-au pus semnele lor drept semne. Parca erau niste oameni care ridica toporul intr-o padure deasa: in curand au sfaramat toate podoabele sapate cu lovituri de secure si ciocane.
Au pus foc sfantului Tau locas; au daramat si au pangarit locuinta Numelui Tau. Ei ziceau in inima lor: „Sa-i prapadim pe toti!”. Au ars toate locurile sfinte din tara…” (Psalm 74, 3-8)

Toate manastirile basarabene au fost rastignite de regimul sovietic, o miopie spirituala care a pus in genunchi sfintele lacasuri. Ateii au distrus coloanele de spirit din aceasta parte de romanime. Acestia au savarsit acte criminale nemaiintalnite in istoria Bisericii, ei si-au pus scop sa inabuse tot ce nu corespundea ideologiei marxist-leniniste. Ion Pelivan spunea: „Istoria nu a cunoscut un regim mai salbatic si mai diabolic, decat regimul Sovietelor”.

Crucile ingropate

Pe timpul sovieticilor, in 1948, manastirea de la Veverita a devenit temporar schitul manastirii Capriana, iar peste patru ani a fost inchisa definitiv. Toate cartile si icoanele au fost distruse, insa, se spune ca pentru a fi salvate mai multe cruci au fost ingropate in padure. In acei ani, unii calugari au fost intemnitati, altii s-au refugiat. Acum mai bine de patru decenii, doi calugari au avut cel mai mult de suferit din cauza ca nu au dorit sa se lepede de Hristos. Parintele Anatolie a fost impuscat, iar parintele Tarasie – dus intr-o directie necunoscuta.
Pe teritoriul manastirii a fost tabara de odihna, biserica fiind transformata in sala de dansuri si concerte. Ea a mai fost folosita drept depozit, iar mai tarziu prefacuta in grajd. In anul 1985, niste insi, fiind in stare de ebrietate, au aprins focul in podul bisericii, lacasul fiind cuprins de flacari.
Bijuteria furata
Potrivit unor documente, la 15 noiembrie 1948, staretul manastirii Rudi, Gheorghe Vasilache, il ruga pe Romenski, imputernicitul moscovit pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse la Chisinau, sa sustina demersul adresat organelor de resort pentru a fi scutiti de achitarea unei restante de o treime din impozitul fata de stat, ce echivala cu 943 de kg de grau, din cauza starii materiale dificile survenite de pe urma secetei si foamei din 1946-1947. A doua zi, arhiepiscopul Nectarie vine cu un „mare ajutor” – solicitand oficialitatilor inchiderea manastirii Rudi. Calugarii s-au refugiat pe la alte manastiri, iar „binevoitorii” au confiscat averea sfantului lacas. Pe teritoriul bijuteriei arhitecturale a Basarabiei, este deschisa o casa pentru copii, iar mai apoi un spital de ftiziologie pentru copii. Biserica „Sfanta Treime” a fost folosita drept depozit.

Zlotii anticristului

Manastirea Zloti, intemeiata de egumenul Serafim Dabija, la 1941, a avut o istorie foarte scurta, pentru ca peste opt ani de fost inchisa de regimul sovietic, iar staretul a fost deportat de autoritatile bolsevice in Siberia. Cinovnicii atei au hotarat, asa cum le era catarul, sa inchida manastirea de la Zloti, pentru ca aici, potrivit lor, era un dezastru, iar starea economica in decadere. Cu totul alta era situatia a spun si cei care au fost martori oculari, dar prea mare era rautatea miseilor scrantiti de lupta contra lui Dumnezeu. Iarasi scenariul de razbunare asupra credintei neamului, suna prea romaneste slova liturghiei si venea prea multa lumea. Oricat de mult si-ar fi dorit enoriasii sa salveze sfantul lacas, forta diabolica era una care trecea peste tot ce este sfant. Biserica a fost transformata in grajd, iar chiliile – in depozite. Se mai spune ca in santul lacas au fost crescuti si porci. Astazi nu poate fi gasita nici o urma a vechii manastiri, pentru ca acum mai bine de trei decenii aceasta a fost stearsa de pe fata pamantului.

Steaua ateilor

Imputernicitul Moscovei pentru problemele Bisericii Ortodoxe pentru R.S.S. Moldoveneasca, Oleinik solicita autoritatilor inchiderea in 1959 a manastirii Pripiceni-Curchi, ci nu in primul semestru al anului 1960, dupa cum fusese preconizat. Acesta sustine intr-un demers oficial ca „Manastirea Pripiceni este cea mai mica, avand 9 calugari batrani, starea sa tehnica este dezastruoasa, iar colhozul din localitate are nevoie de cladirile manastirii pentru o maternitate, punct medical, gradinita de copii, camin cultural”. [“Politica statului sovietic fata de cultele din R.S.S. Moldoveneasca (1944-1965)”] de Ludmila Tihonov, Editura “Prut International”, 2004”. Zis si facut, autoritatile sovietice, pun lacat manastirii la 27 octombrie 1959. Stapani devin cei de la colhozul din localitate, care transforma biserica in depozit de cereale. Peste doi ani, la Pripiceni-Curchi, pe teritoriul manastiri este inaugurat un spital pentru cei bolnavi de tuberculoza. In biserica de vara se afla cantina, iar in altar – bucataria. In biserica de iarna au fost deschise si amenajate cabinete medicale. Mai tarziu, biserica de vara a fost devastata, iar la intrare, de-asupra usii, cineva desenase o stea mare cu cinci colturi. [„Manastiri Basarabene”, Chisinau, 1995]
„Credinta” din inima codrului
In „Proiectul de inchidere a manastirilor din R.S.S. Moldoveneasca”, elaborat in septembrie 1949, Romenschi referindu-se la starea de lucruri de la manastirea Hancu, mentioneaza lipsa spiritului gospodaresc si aflarea intr-o stare jalnica a constructiilor. De asemenea, acesta remarca faptul ca pamanturile manastirii sunt rau lucrate, viile si livezile sunt distruse. „Docladurile” erau in spiritul vremii si dorintei ideologice. Dupa fel de fel de legi stupide adoptate de sovietici, care puneau pe butuci manastirile, acelasi Romenski spune ca inca un argument de inchidere a lacasului de la Hancu este starea economica precara si descoperirea unor boli contagioase. Scenarii diabolice, lipsite de logica, puse in practica doar ca asa spune ideologia comunista, care nu este compatibila cu religia. Ateii sovietici doreau cu orice pret inchiderea Manastirii Hancu. Ei vedeau un real pericol in existenta acestui lacas in inima codrului, pentru ca aici veneau mii de enoriasi. In 1944, a inceput rafuiala cu Manastirea Hancu, astfel acesteia ii sunt luate toate pamanturile. Peste 12 ani, calugarii care nu doresc sa paraseasca manastirea sunt alungati, iar sfantul lacas este inchis. Autoritatile hotarasc deschiderea unei statiuni de odihna. Bisericile au fost profanate, apoi devastate si transformate in depozite. In anul, 1978, ansamblul monastic devine proprietate a Institutului de Medicina din Chisinau. Astfel, aici este inaugurat un sanatoriu pentru cei bolnavi de tuberculoza. De asemenea, este deschisa o statiune de odihna pentru studenti si angajati. Biserica de vara „Sfanta Cuvioasa Parascheva” este transformata in club, mai-marii avand grija de educatia ateista, astfel sunt organizate lectii de promovare a invataturilor marxist-leniniste, serate in care sunt luati in deradere cei care frecventeaza lacasurile sfinte, sunt prezentate scenete care-l batjocoresc pe Dumnezeu si caricaturi cu reprezentanti ai clerului, etc.
Actiunilor satrapilor comunisti
Chiar daca nu apar in rapoarte speciale ale cinovnicilor de la Biserica Ortodoxa Rusa si a responsabililor de culte din guvernul sovietic, toate manastirile devin victimele comunismului, inchise rand pe rand, devastate sau profanate. Manastirea Condrita, inchisa in 1947, devine scoala de silvicultura. Pe parcursul pe teritoriul acesteia se afla un club si un depozit, apoi o tabara de odihna. Manastirea Tapova devine victima regimului sovietic incepand cu 1949. Biserica acesteia este transformata in depozit de tutun, iar schitul a fost jefuit si distrus, evident actiunile au fost regizate de satrapii comunisti. Acum 47 de ani este desfiintata manastirea de la Hirova. Biserica „Sfantul Nicolae” devine depozit de carbuni, apoi depozit agricol, iar biserica „Sfantul Simion Stalpnicul” – spital pentru copii cu handicap. In 1958, Manastirea Bocancea este condamnata la tacere. Acestia dau foc icoanelor si altor obiecte cult. Biserica a fost transformata in depozit de cereale, apoi – uscatorie de tutun. In staretie devin stapani cei de la brigada de tractoare, iar in chilii este inaugurata gradinita. Din cauza unei neglijente totale, fermele schitului, aflate in gestiunea colhozului, au fost distruse pana la temelie. Acum 17 ani complexul monastic ramane in ruine. Manastirea Noul Neamt este inchisa in 1962, fiind transformata in spital pentru cei bolnavi de tuberculoza, iar clopotnita gazduieste muzeul gloriei militare. Manastirii Saharna i se pun lacat in 1964, aici instalandu-se un spital pentru copiii cu handicap. Lacasul sfant a fost devastat si profanat.

“Tot poporul poseda doua istorii, una mincinoasa care se invata la scoala si pe care guvernul (Statul) isi bazeaza puterea. A doua istorie, adevarata, se ascunde de elevi si de popor caci odata stiuta adevarata istorie sistemul se prabuseste”, spune Balzac in „Comedia umana”. Trebuie sa perseveram in cunoasterea adevarului despre tragismul existential al manastirilor basarabene. S-ar putea ca maine unii pretinsi istorici sa ne spuna doar ceea ce le convine cinovnicilor prezentului, urmasi ai ateistilor care au pus in lanturi manastirile basarabene. Comunistii de astazi, ramasite ale regimului sovietic, daca sustin ca nu sunt ca cei de altadata, ar fi cazul sa condamne greselile predecesorilor. In caz contrar, parafrazandu-l pe parintele basarabean Mina Dobzeu, putem spune ca acestia accepta sa se vesteasca ciuntit Cuvantul lui Dumnezeu, numai atat cat sa nu aduca atingere ideologiei lor.

Citeste partea I a articolului

Motto: “Zis-a nebunul in inima sa: Nu este Dumnezeu” (Psalm 13.1)

Comunistii sovieticii sositi in Basarabia si-au dorit ca oamenii locului sa traisca fara lumina, fara Hristos. Acestia foloseau fel de fel de tehnici dracesti, fiind fideli ideii leniniste, “religia” lor, il idolatriza nu pe Isus, ci pe Lenin, ii avea drept “evanghelisti” pe Marx, Engels, Stalin etc., nu pe Matei, Marcu, Luca si Ioan. Manastirile basarabene au trecut prin parjolul iadului comunist, ateii dementi le-au transformat in grajduri, scoli, spitale de boli venerice etc., au dat foc icoanelor si cartilor sfinte.
Actiunile de distrugere a lacasurilor sfinte erau planificate cu multa „truda” partinica si ideologica, sovieticii erau un fel de lupi rapitori imbracati in haine de oaie. Venind in Basarabia ei au spus ca respecta drepturile omului. Si asta doar le nivel declarativ, pentru ca actiunile lor demonstrau ca sunt niste fanati ai luptei contra credintei neamului. Comunismul incepea sa ajunga la esenta existentei sale – ura fata de Cel de Sus si distrugerea a ceea ce nu convine ideologiei marxist-leniste. Potrivit unor surse, inalti prelati taceau malc in fata propagandei antireligioase, ba chiar alunecau in sustinerea actiunilor comunistilor sovietici. Adica, turnau gaz pe foc, pe un teritoriu “minat” spiritual cu multa meticulozitate. Mai toate documentele de atunci mentioneaza de autolichidarea manastirilor, pe cand se stie si reiese din diferite rapoarte, intocmite de slugile umile ale puterii, toate au fost lichidate de autoritatile sovietice

Primavara neagra

Cea mai veche manastire basarabeana – Varzaresti a fost condamnata la tacere in primavara anului 1959. Maica Feoctista, martora a calvarului prin care a trecut manastirea, isi aminteste ca pe atunci au venit reprezentanti ai filialei NKVD de la Nisporeni, insotiti de presedintele sovietului satesc – Feodor Scofari. “Stateau pe la usi, nu cumva sa dosim ceva. Au dat jos clopotele, au scos icoanele, cartile bisericesti si le-au dus sa le dea foc. Plangeam si inceram sa-i oprim pe misei, dar erau prea putenrici si brtuali, iar noi firave si neajutorate”. Scofari le spunea maicilor ca trebuie sa sufere in numele credintei si sa se bucure ca macar in casele lor se pot ruga in liniste.
Potrivit documentelor, manastirea a fost devastata, iar clopotnita si un corp de case in care se afla atelierul de cusut si de tesut au fost sterse de pe fata pamantului. Biserica de vara a devenit depozit de produse alimentare, iar cea de iarna – club. Acum cateva decenii, biserica de vara, fiind intr-o stare jalnica s-a ruinat, ramanand fara turla.

Tavalugul ateilor

Din revista “Cugetul”, aflam ca intr-u raport al lui Oleinik, delegatul pentru problemele bisericii ortodoxe ruse pe langa guvernul de la Chisinau, se mentioneaza ca lichidarea manastirii Dobrusa a fost influentata in mare masura de faptul ca episcopul Nectarie, a dispus din timp sa fie scosi din acest lacas acei calugari care se dedau la actiuni distructive impotriva inchiderii.
“Imputernicitul Oleinik informa autoritatile ca initiativa inchiderii manastrii Dobrusa apartine administratiei Eparhiei Chisinaului si a Moldovei, iar arhiepiscopul Nectarie a solicitat ca aceasta operatiune sa fie executata de fortele propriii ale Arhiepiscopiei”.(“Politica statului sovietic fata de cultele din R.S.S. Moldoveneasca (1944-1965)” de Ludmila Tihonov, Editura “Prut International”, 2004” .
Staretul manastirii Dobrusa, arhimandritul Damian spune ca lacasul a fost distrus in anul 1959, aici timp de mai bine de trei decenii a fost scoala internat si depozite, cimitirul, unde odihnesc trupurile mai multor generatii de calugari, a fost transformat in teren de fotbal. Biserica de iarna a fost transformata in club, iar cea de vara – la inceput in cantina, apoi in depozit alimentar. Pe teritoriul schitului din deal a fost construita o tabara de odihna. Buldozerele au daramat crucile de pe morminte le-au amestecat cu pamant si le-au rostogolit in rapa. Potrivit documentelor cei care s-au impotrivit inchiderii manastirii au fost deportati sau intemnitati.

Credinta la balamuc

Una dintre cele mai remarcabile manastiri basarabene – Curchi, a fost inchisa de comunisti in anul 1958. Potrivit istoricului Valentin Golub spune ca literatura artistica si cartile sfinte au fost arse, unele insa au fost furate de membrii comisiei pentru inchiderea manastirii, chipurile pentru a fi studiate. Complexul monastic a fost transformat in 1961, in spital de psihiatrie. Biserica de iarna a fost a devenit club, iar cea de vara – depozit. Cimitirul a fost nivelat in mod brutal si facut tarc pentru bolnavi, iar crucile din piatra de pe morminte au fost folosite la ridicarea zidului din jurul manastirii. Potrivit unor date, crucile din piatra au fost folosite de unii sateni la ridicarea caselor. Se presupune ca in cautare de aur si argint, niste barbari au hotarat sa dezgroape mortii.
Comunistii au declarat manastirea Curchi drept monument istoric, ocrotit de stat, insa “au uitat” sa aloce bani pentru reconstructia bisericilor.

Rana Caprianei

Intr-un proiect de inchidere a manastirilor din R.S.S. Moldoveneasca, din septembrie 1949, se spune ca Manastirea Capriana a fost si este un exploatator al taranilor saraci. Actualmente manastirea creeaza obstacole in procesul de colectivizare in satul Capriana. Calugarii au o atitudine dusmanoasa fata de colhoz si prin diverse metode cauta sa impiedice organizarea acestuia. Chiar daca de mai multe ori s-a incercat inchiderea uneia dintre cele mai vechi manastiri basarabene, sovieticilor nu le-a reusit. Dar ateii comunisti trebuia sa-si atinga scopurile meschine, astfel dupa ani buni de fel de fel de provocari si insinuari, incepand cu 1962, la Manastirea Capriana nu mai rasuna clopotele pentru a chema crestinii la sfantul lacas. Manastirea Capriana a fost declarata monument de arhitectura, ocrotit de stat. Marea „grija” a autoritatilor se observa si aici. Statul ii ocrotea pe cei care veneau sa fure ce a ramas o data cu retragerea fetelor bisericesti. Astfel, multi s-au ales cu podoabe bisericesti, in special icoane, dar si alte obiecte de cult. Se presupune ca si Ivan Ivanovici Bodiul s-a pricopsit cu mai multe opere de valoare. Se spune ca cei care nu mai aveau ce fura smulgeau caramizile din zidurile manastirii. Desi manastirea Capriana dispunea de o biblioteca, dupa navalirea ateilor, cartile au „disparut” tot pentru „cercetari” minutioase.
La manastirea Capriana, in chilii a fost deschis sanatoriul pentru copiii bolnavi de tuberculoza, iar in biserica Sfantul Nicolae – clubul satesc, unde erau organizate serate, dansuri, petreceri si nunti comsomoliste, iar biserica „Sfantul Gheorghe” a servit drept depozit.

Clopotele tacerii

Intr-un raport, din 15 octombrie 1959, al protoiereului Vustean, inregimentat in KGB-ul rusesc, despre activitatea sa in procesul de inchidere a manastirii Cuselauca se mentioneaza ca acesta a dialogat cu stareta manastirii – Nina Zabulica, pe care a informat-o despre inchiderea sfantului lacas. Agentul KGB, i-a solicitat ajutorul in vederea inchiderii sfantului locas, precizand ca este o decizie comuna a autoritatilor statale si bisericesti. Vustean afirma ca discutia a fost una calma, iar stareta si-a exprimat dorinta ca acest lucru sa fie derulat cat mai rapid, pentru ca in ultimul timp maicile nu prea se conformeaza regulilor stricte de la manastire, ajungand uneori la certuri. Se spune ca declaratiile lui Vustean sunt niste aberatii si acesta interpreteaza spusele staretei dupa bunul plac al mai marilor bisericii ruse si KGB-ului. Agentul isi exprima ingrijorarea ca atat stareta cat si mai multe calugarite si-au exprimat dorinta ca macar o biserica sa fie deschisa pentru ca ele fiind crestine sa aiba unde se ruga. Autoritatile s-au facut a nu auzi doleanta maicilor, iar in 1960, militia pune lacat la bisericile manastirii. Mai bine de opt ani, in casele staretiei a functionat un spital pentru bolnavii de T.B.C. Biserica de vara a fost transformata in club, iar mai apoi in depozit pentru carbuni, iar cea de iarna – in cantina. Din 1968 -1970, colhozul din localitate, deschide o ferma de crestere a puilor. Acum mai bine de 18 ani, lacasul sfant este parasit, in ruine, biserica de iarna ramanand fara cupole, acoperis si podea.

Raiul parasit

Sovieticii, indata dupa razboi, au dorit de mai multe ori sa inchida manastirea Tiganesti. Potrivit unor informatii, prima data cand un capitan si cativa militari au venit cu intentia de inchide manastirea, acestia au fost impresionati de viata de obste de aici. Staretul Ioachim Burlea, dupa cateva pahare de vorba le-a spus reprezentantilor autoritatilor: „Tovarasi, la noi e comunism de cand lumea. Toti purtam aceeasi haina, mancam din acelasi cazan si la aceeasi ora”. Astfel, acestia au plecat, dar ateii trebuia sa urmeze scenariul diabolic. In 1960, toate cladirile au fost devastate, iar icoanele si cartile, cu pretextul ca sunt duse la manastirea Harbovat au fost arse la marginea padurii. Dupa ce toti calugarii „au plecat”, la manastirea Tiganesti a functionat un spital pentru cei cu handicap fizic. In biserica de vara „Adormirea Maicii Domnului” era depozitul institutiei, unde erau pastrate medicamentele si inventarul medical, iar in cea de iarna „Sfantul Nicolae” a fost inaugurat salonul pentru bolnavi. Din 1961, institutia medicala isi schimba profilul, aici urmand a fi internati cei cu handicap mintal. La insistenta conducerii spitalului cimitirul manastirii este nivelat.
Icoane pe apa Nistrului

In iunie 1961, autoritatile locale vin la manastirea Calaraseuca pentru a anunta despre lichidarea sfantului lacas. Maicile au „evacuat” manastirea, luand cate ceva pentru pastra, avand speranta ca intr-o se va intampla o minune, adica vor reveni la Calaraseuca. Sovieticii au pangarit bisericile, toate cartile au fost confiscate, cica cei de la KGB erau foarte dornici de a face lecturi spirituale. Din alte surse aflam ca de fapt toata literatura a fost distrusa. Multe icoane si policandrul au fost aruncate in apa Nistrului. Conform unei decizii, manastirea Calaraseuca devine spital pentru copiii cu handicap psihic. Biserica de iarna este transformata in club, iar cea de vara – in depozit pentru spital.

Credinta rastignita a basarabenilor e pagina cea mai neagra din viata spirituala a acestei parti de romanime. Maicile si calugarii vorbesc despre maretia unui lacas sau altul si se sfiiesc sa-i judece pe cei care l-au condamnat la decenii de tacere. Distrugerea manastirilor basarabene este opera de rea credinta a comunismului imbibat cu ideile ateismului scrantit, asta trebuie s-o stie toti cei care viziteaza aceste sfinte lacasuri, pentru ele sunt parte din istoria trunchiata a neamului nostru.

Profanate, distruse, transformate in spitale, tabere de pioneri, cluburi de distractii, muzee etc., asta a fost soarta manastirilor basarabene o data cu venirea sovieticilor in spatiul dintre Prut si Nistru. Ei au pasit pe acest pamant cu ideea lui Lenin: „religia este opiu pentru popor”. Multi reprezentanti ai clerului si crestini au luptat intru apararea credintei stramosesti, chiar daca unii au fost amenintati, iar altii persecutati.
Acum cateva luni, poposind impreuna cu membrii unei delegatii la o manastire basarabeana, a carei istorie o stiam, am ramas stupefiant cand staretul acesteia a „mormait” multe inexactitati, confundand ani si fapte, grabindu-se sa se laude cu crama pe care o are, uitand sa vorbeasca despre calvarul prin care a trecut manastirea, despre cimitirul fetelor bisericesti, transformat in teren de dans. M-am intrebat de ce oare se trece cu tavalugul, de ce oare si reprezentatii clerului fug de adevarul istoriei?
Scenariul diabolic incropit de mintile ateilor bolnavi, ani in sir, a fost unul plin de crime odioase impotriva credintei neamului romanesc din Basarabia – distrugerea de lacasuri sfinte, deportarea de fete bisericesti si personalitati. Sovieticii aveau o mare frica, or manastirile erau un bastion al credintei si culturii romanesti, luptand impotriva a ceea ce este strain acestui neam. Exista un program concret de distrugere a manastirilor, altfel, cum ar fi putut intra Uniunea Sovietica, cu mare tam-tam, in perioada luminoasa a comunismului. Chiar daca „opera” de inchiderea a lacasurilor sfinte apartine ateilor, cand rasfoiesti unele documentele nu-ti vine sa crezi ca mai multe manastiri au fost distruse cu ajutorul fidel al unor calugari sau chiar stareti, inregimentati in KGB-ul rusesc. in 1947 in fruntea Arhiepiscopiei Chisinaului si a intregii Moldove este numit rusul Nectarie Grigoriev, o „personalitate” fidela guvernatilor, prin deciziile si aportul careia au fost inchise mai multe manastiri, acesta invocand precaritatea economica a lacasurilor sfinte.
In anul foametei planificate de dusmanii neamului, 1947, manastirile erau intr-o stare dezastruoasa, chiar si cele mai puternice centre monahale abia de mai puteau exista – Harbovat, Rudi, Raciula, Hancu. Cu toate acestea, manastirile nu au fost scutite de impozite, autoritatile avand „motive”, create tot de ele, pentru a le inchide pe cele care nu-si onorau obligatiile fata de stat. Plus la asta, mai apare o decizie impertinenta prin care platile fata de stat sunt majorate de doua ori. Daca staretii de manastiri solicitau ajutor din partea autoritatilor, atunci arhiepiscopul Nectarie indica inchiderea locasului.

Frumoasa distrusa cu bestialitate

La 1947 este inchisa manastirea Frumoasa, calugarii au fost fortati sa o paraseasca, iar peste un an aceasta este transformata in casa de copii, apoi, prin 1965, aici s-a instalat scoala pentru surdomuti. Din 1973 pana la 1985 a fost o colonie de fete, iar din 1986 pana in 1994 – scoala pentru copii cu handicap mintal.
Biserica „Adormirea Maicii Domnului” a trecut prin doua incendii, unul la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, iar altul in iarna lui 1985. A doua biserica, cu hramul „Sfanta Treime” nu a trecut prin parjol, in schimb a fost profanata cu nerusinare. Potrivit istoricilor, aceasta a fost clubul casei de copii, ulterior al coloniei si, apoi al scolii. Acum 12 ani, scoala a fost evacuata, iar complexul monastic distrus cu bestialitate.

Minciunile ateilor

Autoritatile fabricau fel de fel de minciuni, lansau zvonuri si invinuiau pe nedrept. Intimidarea era cea mai sigura arma a ateilor ca fetele bisericesti sa plece de la manastiri. Scenarii din cele mai scarboase si rusinoase erau regizate de cinovnici. „…intr-o informatie datata cu cinci octombrie, 1949, despre manastirea Capriana, se afirma ca aceasta se prezenta ca o casa a celui mai desantat desfrau si ca o pepiniera a tot felul de boli contagioase. Organele de ocrotire a sanatatii au „depistat” si au inregistrat oficial 15 cazuri de boli venerice, printre cei contaminati numarandu-se fostul staret al manastirii, egumenul Ioachim Plesca, si ieromonahul Efrem Barca”. („Politica statului sovietic fata de cultele din R.S.S. Moldoveneasca (1944 – 1965) de Ludmila Tihonov, Editura „Prut International”, 2004)
Sovieticii erau maestrii in arta denigrarii si defaimarii. Potrivit documentelor, la cinci octombrie, 1949, calugarii de la manastirea Harjauca au fost anchetati de Procuratura raionului Calarasi, acestia fiind invinuiti de violarea unor femei din localitate. Manastirea, insa, dupa cum afirma, in 1952, un oarecare Romenski, imputernicitul Moscovei pentru problemele Bisericii Ortodoxe pentru R.S.S.M., este inchisa din cauza numarului mic de calugari si necesitatea pastrarii acesteia ca monument de arhitectura.

Manastirea rastignita

Un tablou zguduitor e la aceasta manastire. Este incredibil sa vezi cu cat cinism a fost distrusa. Ramai inmarmurit la imaginea bisericii de iarna „Sfantul Spiridon”, in care se afla icoana Mantuitorului, batjocorita de topoarele ateilor misei. Totodata, profunde emotii te cuprind in biserica de vara „inaltarea Domnului” cand observi cu cata cruzime „maestrii” tirului au ochit in peretele pe care era pictat chipul lui Iisus Hristos. Manastirea Harjauca a trecut durut prin timpurile cand sufletele oamenilor erau ruinate de necredinta, cand cei care il slaveau pe Domnul erau prigoniti, iar lacasele sfinte transformate in cuiburi ale dezmatului si distractiei. Cinovnicii uitau ca aici era un mare centru de cultura si spiritualitate, era istoria unui loc de sfintenie si pietate. in anii de trista faima vechea catepeteasma din lemn, poleita cu aur, multe icoane, obiecte de pret au fost arse langa satul Raciula. Din cele peste 300 de volume de carti, iconostasele de la ambele biserici s-a ales scrumul, fiind arse pe cimitirul preotilor si ctitorilor, devenit mai apoi teren de dans. Manastirea este transformata in casa de odihna. Biserica de vara, timp de patru ani, este folosita drept club. in momentul inaugurarii statiunii balneoclimaterice „Moldova Sovietica” (1959), in biserica „inaltarea Domnului” se dansa si se tragea la tinta. Gardurile contemporane au inlocuit zidurile vechi, ridicate pe timpul lui Spiridon Filipovici. Chiliile au fost transformate in saloane confortabile pentru cei care veneau sa se trateze si sa odihneasca la sanatoriu.
Tragica a fost soarta bisericii de iarna „Sfantul Spiridon”. Pentru a pune tencuiala au fost ciopliti peretii pe care erau pictate icoane ce descriau intreaga viata a Mantuitorului. Dupa „reparatia” ideologica, biserica de iarna „Sfantul Spiridon” este transformata in club, mai apoi in sala de sport. in anul 1993 s-a produs un incendiu, care a provocat caderea tencuielii si a descoperit vechile icoane. Acum biserica, in forma de Arca lui Noe, este data uitarii, insa crestinii au sperante ca intr-o buna zi vor putea participa la serviciile divine oficiate in ea.

Lacasul pangarit

Ateii transformau manastirile in institutii „utilitare”. Sovieticii aveau agenti implicati peste tot, fete bisericesti care riscau cu viata pentru a face fata mofturilor meschine ale comunistilor. Potrivit unor informatii, la vecernia din zece iulie, 1955, la manastirea Suruceni, un grup de persoane l-a atacat pe staretul Iosif Cargaliuc si pe ceilalti calugari, pretextand ca nu vor sa paraseasca lacasul. Istoricii presupun ca aceasta actiune ar fi fost organizata chiar de Cargaliuc, agent al KGB-ului, cu numele conspirativ „Florea”. in 1959, prin implicarea directa a lui Caragaliuc, arhiepiscopului Nectarie si asa-numitul delegat pentru problemele bisericii ortodoxe ruse din R.S.S. Moldoveneasca Oleinic, este inchisa manastirea de la Suruceni. Calugarii au fost alungati de catre cinovnicii raionali. Mai bine de 30 de ani aici a fost un spital narcologic, cu regim inchis si pazit de militie. Biserica de iarna a fost transformata in club, iar cea de iarna in spital. Culmea nerusinarii si dezmatului ateist la Suruceni, unul dintre altare devine sala de operatii. Clopotele au fost date jos, cimitirul pangarit si bisericile profanate.

Credinta vanduta

Oleinic confirma cu mult entuziasm conlucrarea dintre eparhie si autoritatile sovietice. Potrivit istoricului Ludmila Tihonov, la acea vreme, in Eparhia Chisinaului erau persoane care puteau fi usor manipulate sau care detineau unele functii pentru a servi interesele Partidului Comunist. insusi Nectarie propune autoritatilor sovietice comasarea de manastiri si organizarea de controale pentru descoperirea „neregulilor”. Astfel un protoiereu Badareu, servil puterii, este trimis la manastirea Tabara pentru a „studia” situatia. Evenimentele se deruleaza conform scenariului la scrierea caruia participa si fete bisericesti.
In 1960, „binevoitorii poporului” tabarasc ca niste talhari in manastire, prezenta fiind doar o maica, restul lucrau pamantul. Au smuls icoanele, au luat si cartile bisericesti si cica le-au dus la un muzeu. Dar… a fost o minciuna sfruntata, ateistii au facut un rug pe unul din cele mai mari dealuri ale satului. Manastirea a fost o victima a ideologiei sovietice, biserica de iarna fiind transformata in scoala, iar cea de vara – in club. In lacasul Domnului timp de aproape 30 de ani s-a topait si s-a vorbit impotriva Celui de Sus. Maicile batrane de la Tabara spun ca au suferit foarte mult, au suportat cu greu faptul ca manastirea a fost transformata intr-un loc al dezmatului ateist.

Apararea credintei

La manastirea Raciula sunt trimisi spre „limpezirea” apei alti doi agenti KGB – protoiereii Belous si Vustean. Fideli cauzei comuniste, acestia relateaza despre faptul ca enoriasii si maicile au reactionat ostil. in acest sens sunt chemate fortele de ordine, pentru ca autoritatile comuniste trebuiau sa-si faca mendrele. Dorinta oamenilor de a-si apara credinta stramoseasca a fost mai mare decat interesul fariseilor, astfel autoritatile au parasit manastirea. Potrivit istoricilor, maicile si enoriasii au luptat timp de zece zile, nepermitand inchiderea lacasului. Clopotele au rasunat necontenit chemand lumea sa apere manastirea. Autoritatile mobilizeaza cateva sute de militieni carora le ordona sa traga in multime. Razmerita s-a soldat cu trei crestini impuscati, mai multi raniti, stareta manastirii Sebhora si opt barbati sunt condamnati la detentie, pentru ca ar fi organizat revoltele. Peste catva timp, in biserica de vara a inceput a canta muzica, aceasta fiind transformata in club, iar cea de iarna devine depozit de cereale.

Icoane si carti sfinte pe rug

Si in cazul manastirii Harbovat, trebuie sa mentionam „dorinta” clerului inregimentat in KGB de a o inchide. La acest lacas veneau mii de pelerini, de aceea autoritatilor le era frica sa nu provoace o razmerita. Precum scrie istoricul Ion turcanu in „Cugetul”, nr.2, 2003: „inchiderea manastirii Harbovat a fost un proces de durata ce a parcurs cateva etape. S-a inceput cu studierea situatiei la fata locului si a atmosferei in care activa manastirea. Apoi staretul manastirii Evtihie Andronache, agent KGB cu nume conspirativ „Scurtu”, a primit ordin de la conducerea securitatii ca, in colaborare cu aceasta si sub directa ei indrumare, sa creeze in manastire climatul adecvat lichidarii acesteia”. 52 de calugari din 94 au parasit manastirea. Apoi a sosit agentul „Florea”, adica Iosif Gargaliuc, staretul manastirii Noul Neamt, care a organizat mutarea la Chitcani a monahilor. „Despre rolul arhiepiscopului Nectarie in aceasta diversiune aflam din raportul KGB-ului: „Agentul Kazantev, care detine functie de conducere in eparhie, a contribuit activ la inchiderea manastirii”. („Cugetul”, nr.2, 2003).
In 1962 agenti KGB au furat cheile manastirii, iar mai multi ostasi au distrus subsolurile bisericii „Pogorarea Sfantului Duh”, unde erau inmormantate fetele bisericesti. De asemenea, au fost distruse altarul si catapeteasma. Cele sase clopote au fost duse cu trei camioane intr-o directie necunoscuta, iar din cartile si icoanele manastirii a fost facut un rug. Totusi, printr-o minune dumnezeiasca, egumenului Veniamin i-a reusit sa salveze mai multe vase sfinte, carti si icoane. Aproape 30 de ani, in locul manastirii a functionat o scoala pentru copii cu handicap. Biserica „Pogorarea Sfantului Duh” a fost transformata in club, apoi in grajd.

Manastirile basarabene trecute prin focul ideologiei comuniste, tradate de oamenii care ar fi trebuit sa le pazeasca, pastreaza si acum, durut, paginile triste ale istoriei. Marete odinioara, devastate cu miselie, astazi, aceste lacasuri sfinte ne indeamna sa le stergem rana, sa avem grija de ele, sa intram cu sufletele curate la rugaciunea catre Domnul.

Dar pana la aceasta perioada de timp, propovaduirea apostolului Pavel (Saul – 3-67 d.Hr.), si a lui Petru (Simon 10-67 d.Hr.) a ajuns la un stadiu destul de inaintat, incat la Roma au fost alesi preoti si chiar episcopi. Religia crestina fiind interzisa in acea perioada, crestinii se adunau prin case particulare, iar incepand cu anul 60 d. Hr., pe timpul imparatului Nero (Tiberius Claudius Drusus Germanicus – 54-68 d. Hr., cand s-a sinucis), crestinii se adunau in catacombe, asa de multi, incat acestea erau neincapatoare. Astazi, la Roma, religia romano-catolica il considera pe apostolul Petru ca fiind primul papa. Catacombele erau galerii ramase de la niste cariere in care au muncit sclavii.Cand acestea au ajuns aproape de zidurile cetatii au fost inchise si folosite pentru inhumarea strainilor si a robilor.

Prima confruntarte intre daci si romani a fost in toamna anului 89, in localitatea Tapae, aproape de Sarmizegetusa, cand legiunile romane au fost invinse, cu mari pierderi. Cu toate ca regele Decebal (87-106) a fost invingator, trimite o solie la imparatul Domitian pentru a incheia o conventie prin care pretinde 3 conditii:

Roma sa-i plateasca un tribut anual pentru a acoperi pagubele facute de legiunile romane

Roma sa-i trimita ingineri constructori si instructori militari si sa-i dea ajutor militar ori de cate ori va avea nevoie

Roma sa-i fie o aliata credincioasa

Delegatia lui Decebal era compusa din Diegis, fratele sau, si doi comandanti militari:Eusagus si Bitunus. Imparatul Domitian (Titus Flavius Domitianus 51-96) primeste conditiile, dar spune ca si el are doua dorinte:

Decebal sa-i trimita multi robi cu care sa intre triumfator in Roma (pentru a nu se face de rusine).

In templu din Sarmizegetusa sa fie asezata statuia sa, pe care o va trimite cat de curand.

La aceste pretentii Diegis ii raspunde ca, referitor la robi, nu stie daca fratele sau Decebal va fi de acord, iar in templul din Sarmizegetusa nu poate sta decat statuia lui Zamolxis, zeul ocrotitor al Daciei.

Cu toate ca pacea a fost incheiata, hotarele Daciei trebuiau pazite, intrucat legiunile romane s-au retras in Panonia, provincie romana, pe teritoriul Ungariei de astazi. Trupele care faceau paza frontierelor nu se numeau graniceri ci cercetasi.

Intr-o buna zi fiica lui Decebal, Micapora, cere voie de la tatal ei, si insista foarte mult, intrucat Decebal nu era de acord, sa plece intr-o misiune de recunoastere pentru a-si arata demnitatea de fiica de rege dac.

Din aceasta patrula faceau parte Regalianus, logodnicul ei, sclavul credincios Bato si doi comandanti. Calul Micaporei, alb ca zapada, raspundea la numele Dracor (Trandafir n.n.), care atunci cand Micapora nu era langa el necheza pana la sosirea stapanei.

Intr-o noapte ploioasa, cu fulgere si ploi torentiale, se da o lupta intre cercetasii daci si cei romani. Dracor este ranit grav de un cercetas roman, care i-a retezat cu sabia soldul drept.Disperata Micapora se refugiaza intr-o vale unde ii spune lui Bato sa-i omoare calul pentru a-i curma chinul si sa-l ingroape in albia raului (Tibisius – Timis n.n.) pentru a nu fi sfartecat de animalele salbatice. Micapora si Bato au ajuns, din intamplare, in tabara romana, unde au fost nevoiti sa intre. Cercerasii romani o predau pe Micapora generalului Tettius Iulianus care, indragostindu-se de ea, amana pregatirile de razboi si o duce la Roma, unde o preda mamei sale, recomandand-o ca fiica de rege.Familia Iulia a primit-o cu deosebita atentie si i-a admirat comportarea ei demna de fiica de rege dac. Pana la urma, generalul Iulianus se casatoreste cu Micapora (in anul 90 ?). Micapora naste doi baieti gemeni, pe care ii boteaza Decebal si Iulianus.

La Roma, Micapora se imprieteneste cu Licinia, sotia generalului Sura, un coleg si prieten al lui Traian (Marcus Ulpius Traianus 98-117 d.Hr.), cu care face mereu plimbari prin oras si bineinteles asistau si la prelegerile crestine din catacombe.(atestare mai 99 d.Hr.)

La sfarsitul prelegerii preotul crestina mult norod si in predica sa rostea astfel:

„Religia crestina, mare nivelatoare si mangaietoare, inalta pe om sufleteste, il apropie de Dumnezeu adevarat. Sa ne rugam lui Iisus Hristos sa lumineze mintea si sufletul paganimii ca sa cunoasca drumul mantuirii, intrand in Biserica lui Dumnezeu…Credinta fara fapte bune desarta este, si nu este de ajuns a zice: ”Doamne cred in Tine”, ci prin fapte bune, prin jertfa vietii sa sigilam credinta noastra in Iisus Hristos…Veniti cu noi pentru ca Iisus a fost si va ramane Mangaietorul celor umiliti, al celor nenorociti…

Veti intelege ce este muntele Golgota si de ce face sa tremure muntele Palatin (una din sapte coline ale Romei n.n.), veti intelege pe Fiul lui Dumnezeu Cel mai umilit printre umiliti, Cel mai bland, pe cel ce a zis:” Dati Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu”. Acum fratilor si surorilor primiti binecuvantarea mea.”(Dr. Ioachim Dragescu: „Povestiri despre inceputul si menirea neamului romanesc”, Craiova,1913)

(Articol preluat din „CANDELA” Revista de teologie si cultura a Arhiepiscopiei Sucevei si Radautilor – Anul XI- Nr.5,6 –Mai, Iunie 2001; pag. 38-39 , pus in pagina de N. Moscaliuc)