CALENDARUL ZILEI:

Sfantul si Slavitul Mare Mucenic Ioan cel Nou

(…la Suceava din anul 1402 – aduse de Iosif I Musat, fost episcop de Cetatea Albasi la dorinta fierbinte a binecredinciosului voievod al Moldovei, Alexandru cel Bun - cunoscand ca sfintele moaste sunt cea mai de pret comoara a unei tari…)

Poporul roman, prin grija, ajutorul si mila lui Dumnezeu, a strabatut un drum lung in multimilenara sa existenta, drum strajuit de voievozi viteji care isi aparau tara cu spada duhului crestin si cu sabia in mana, ajutati de curteni si razesi, gospodari si tarani rabdatori, care avand o aprinsa credinta si nadejde in ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, ardeau plini de dragoste nestinse lumanari si tamaie in jurul raclelor sfintilor, pentru multele lor cereri de alinare si intarire in virtutea crestina.

Aici in Dulcea Bucovina, unde sunt insemnele ilustrelor modele de statornicie virtute si frumos, care au tinut vie si curata flacara de traditionala si sfanta evlavie romaneasca spre care ne intoarcem mereu spre ai invata cadentele grave, inca din zorii constituirii statului feudal romanesc Moldova, se poate vorbi de cinstirea moastelor Sfantului Mare Mucenic Ioan cel Nou, a carui mucenicie s-a petrecut pe teritoriul Moldovei si care pentru multe veacuri au fost si vor fi speranta si sprijin acestei tari crestine.

Cine a vazut lumina lumii pe pamantul binecuvantat al tarii noastre, cine a sorbit lectiile noastre de istorie, cine a ascultat glasul codrilor nostri plini de mireasma divina in care firea inconjuratoare cu trairea intensa a sihastrilor se contopeau dand slava lui Dumnezeu, cine a ascultat dangatul de chemare al clopotului de la Putna ori de la Manastirea Sf. Ioan cel Nou din Suceava, nu poate decat sa fie indemnat sa-si plece cat mai des, cu smerenie genunchii sufletului si ai trupului, in fata raclei cu Sfintele moaste ale Sf. Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava.

In fata acestor sfinte moaste crestinii simt cu adevarat ce inseamna sfintenia, o cununa dumnezeiasca pe fruntea ostenitorilor pentru *viata cea dupa Hristos si in Hristos*, o cununa nevestejita a luptei incununate cu adevarul si credinta in Mantuitorul.

Cuvine-se dar ca in zilele acestea sa deschidem cartile Sfinte ale neamului, sa ne aducem aminte vorbele si faptele pline de invatatura, de mangaiere si datatoare de nadejdi ale Sfantului Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, care a marturisit la Cetatea Alba in anul 1332 si care de sabie s-a savarsit.

Nascut in orasul Trapezunt (Trepizonda), din parinti iubitori de Dumnezeu, in jurul anului 1300, Ioan va creste in grija parinteasca pentru marturisirea dreptei credinte, implinea in viata sa si porunca iubirii semenilor purtandu-se cu toata buna cuviinta fata de cei din jurul sau, aratandu-se chip al blandetilor, asa cum deprinse in sanul familiei, apoi de la preoti si dascalii cetatii de la care tanarul a luat invatatura pentru intelegerea adevarurilor nepieritoare ale Sfintei Evanghelii si spre marturisirea cu statornicie a dreptei credinte.

Bun cunoscator al legii crestinesti, dupa cum va dovedi mai tarziu, la cumpana vietii sale pamantesti, Ioan isi castiga painea zilnica facand negot. Ceea ce caracteriza activitatea lui Ioan, este ca inainte de a face castig de avutii din cumpararea si vanzarea marfurilor, avea in gand a face castig de mantuire, atat pentru sine cat si pentru fratii sai crestini.

Treburile sale negutatoresti il sileau de multe ori sa plece din Cetatea sa spre alte targuri si cetati, vanzand marfuri de provenienta bizantina: icoane, cadelnite, smirna, matasuri pentru ornate si dvere, si cumpara grau, vite si alte roade ale pamantului.

Pleca astfel din Constantinopol la Odesa, de la Caffa la Chilia si Cetatea Alba, acestea din urma fiind adevarate antrepozite comerciale ale lumii crestine si mai ales a intregii Moldove.

Deseori pe corabie era vazut acest negustor crestin, rugandu-se si postind; catre toti cu buna purtare se apropia, miluind pe cei ce sufereau; cu ochii plini de lacrimi si cu mana intinsa mangaia pe cei suferinzi, zicand in sinea sa: „Precum vei milui, asa vei fi miluit si precum vei mangaia, asa vei fi mangaiat”.

Multe din cele propovaduite de el le va fi invatat si din calatoriile savarsite, care nu de putine ori i-au dat posibilitatea sa cunoasca frumusetile crestinismului de prin tinuturile pe unde l-au purtat cerintele de trai ale vietii, facand negot spiritual in primul rand si mai putin pentru nevoile trupesti, ingrijindu-se indeosebi pentru cele spirituale devenind cu adevarat Apostol al Ortodoxiei. Singur va fi cunoscut si podoabele sufletesti ale stramosilor nostri din Moldova, mai ales cand ajungea in Cetatea Alba.

Cetatea Alba la inceputul secolului al XIV-lea era stapanita de tatarii nogai. Izvoare istorice si cartografice indica foarte clar mentinerea stapanirii Hoardei de Aur atat asupra Cetatii Albe si Bugeacului cat si asupra Dobrogei. Cete mongole salasluiau in dreapta Dunarii, mentionate prin 1320 – 1321 sub numele de sciti paristrieni.

Cateva izvoare cartografice vorbesc despre autoritatea politica a Hoardei de Aur in sudul Moldovei. Portulanul lui Angelio Dulcert contine elemente in acest sens. Deasupra Cetatii Albe (denumite si Maurocastron, Akerman) este figurat un steag cu semiluna si tamga, insemnele regiunilor de sub autoritatea mongolilor. Un asemenea steag apare si deasupra Viciniei, situata pe malul sudic al Dunarei. Din dispunerea acestor steaguri rezulta ca atat malul moldovean cat si cel dobrogean al Dunarii inferioare erau controlate de mongoli. Litoralul pontic este redat intr-un mod aproape identic ca la Angelino Dulcert si in harta nautica a unui alt majorcan Guilemus Soleri, alcatuita in anul 1385. Pe aceasta harta apar din nou steagurile cu semiluna si tamga in dreptul localitatilor Cetatea Alba si Vicina.

Desfasurarea normala a practicilor de cult la comunitatile locale nu a fost afectata prea mult de Hoarda de Aur, datorita principiilor de larga toleranta religioasa fata de popoarele subjugate. Sa nu uitam apoi ca preotimea era scutita de dari si alte obligatii; mai mult chiar in 1261 la Serai, capitala Hoardei, hanii au admis infiintarea unei episcopii ortodoxe.

Dar aceasta toleranta nu impiedica pe stapanitorii fanatici sa recurga la silnicii impotriva crestinilor, spre a se lasa de legea lor; jertfe umane suferite la rasarit arcul carpatic atat de ortodocsi, prin Ioan din Trapezunt, cat si de catolicii franciscani la Cetatea Alba si Siret nu s-a datorat exclusiv mongolilor ci si divergentelor intercomunitare.

Iata ce ne spune traditia hagiografica cu privire la viata si martiriul Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava:

In timpul unei calatorii pe mare, tanarul Ioan a intrat in disputa confesionala cu stapanul corabiei pe care calatorea, o corabie venetiana, stapan ce sustinea idei schismatice, pagubitoare in fata adevaratei credinte.

Stapanul corabiei ridica glasul, dar negutatorul Ioan vorbea cu smerenie, ca un bun ucenic al Domnului nostru Iisus Hristos si cu neclintita credinta, cum neclintit sta cerul deasupra lor.

Iscusit fiind foarte intru invataturile cele dintru sfintele carti, si avand de la Dumnezeu multa intelepciune, biruia pe stapanul corabiei.

Infuriat ca tanarul Ioan s-a dovedit a fi un bun cunoscator si aparator al credintei ortodoxe, stapanul corabiei venetiene, pune la cale un plan spre a se razbuna pe acesta.

Mergand asa pe mare, din intunecatele zari dinspre miazanoapte se porni un vant puternic ce facu sa se involbureze apele marii. Prinsa in aceasta furtuna, corabia incepu a se clatina, cand intr-o parte cand in cealalta, infricosandu-se foarte stapanul corabiei. In vreme ce si ceilalti calatori erau cuprinsi de spaima, Ioan sta singur linistit, cazut in rugaciune adanca, cu inima franta si smerita. Si Domnul Dumnezeu ascultand glasul placutului sau Ioan, la porunca Lui cea de oameni nesimtita, zarile s-au limpezit si apele s-au linistit.

Vazand ca ceilalti calatori de pe corabie erau imprejurul lui Ioan, stapanul corabiei se intarata si mai mult asupra lui Ioan. Si astfel la oprirea corabiei in Cetatea Alba, capitanul corabiei alerga spre hanul tatar, eparhul cetatii si-i zise:

„Este o egemoane, un barbat din familie cu mare cinste in fata cetatenilor din Trapezunt, carele veni aici cu mine si voind a se departa de la traditie si a se instraina de credinta crestineasca, voieste a trece la credinta ta si a fi partas traditiilor voastre, care sunt mai renumite”

Auzind acestea eparhul daduse ordin ca acest negutator sa fie adus in fata lui si a sfatului si-i zise:

„Am auzit ca esti un barbat ales, intelept si unul dintre cei mai de frunte din Trapezunt; auzit-am si aceea ca esti aplecat si alipit, cu dragoste si cu toata inima de credinta noastra, intru care vei afla fericire si lungime de ani. Deci, o alesule, al protectorilor, nu intarzia, ci leapada-te inaintea mea si a acestei adunari de oameni, de credinta si legea crestineasca. Deci vino, o minunatule, stai cu noi si cu oamenii si cu prealuminat glas proslaveste soarele cel stralucitor si da cinste si stelei ce straluceste inaintea lui, si numai acestor lumini stralucitoare ada jertfa. Si asa te vei invrednici de cinste si dregatorie de la imparatul.”

Cum era si firesc negutatorul Ioan tresarise cu indignare la aceste vorbe „mai amare decat fierea” straine de sufletul si cugetul sau.

Ridicandu-si ochii catre cer isi aduse aminte de vorbele Mantuitorului: „Cand veti fi dusi inaintea imparatilor si a domnilor pentru Numele Meu sa nu grijiti mai inainte ce sa graiti, sau ce sa raspundeti in acel ceas; caci se va da voua cuvant caruia nu-i va putea raspunde toti cei ce se vor pune impotriva voastra” (Matei, X, 19)

Apoi zise: ”Puternice egemoane! Vorbele care le-ai spus despre mine nu sunt ale mele, ci niste iscoditori rautaciosi au facut. Mie nici prin gand nu mi-a trecut sa ma lepad de credinta si legea cea sfanta. Mai vartos tu insati cunoscand de la mine taina adevarului, leapada rogu-te, negura necucerniciei, care a infasurat sufletul tau si invredniceste-te sa fii fiu al luminii. Pe soarele cerului nu-l socoti Dumnezeu, caci nu poate fi. El este facut de Domnul Dumnezeu, care a facut toate. L-a facut a patra zi, din fiinta focului si l-a pus pe cer spre slujba oamenilor”.

Zicand acestea Ioan privi spre cer zise in sufletul sau: „Ci mai vartos cu nevointe voi muri pentru cel ce a murit pentru mine si cu mucenicii luminat strig: Slava puterii Tale, Doamne!”

Aceste cuvinte si altele multe graind viteazul ostas al lui Hristos Dumnezeu, si-a indreptat ochii spre cer si in auzul tuturor cu glas mare a zis:

„Doamne Iisuse, sa nu-mi fie a ma lepada de Tine, Mantuitorul meu! Numai Tu esti Dumnezeu impreuna cu cel fara de inceput al Tau Parinte, si cu prea Sfantul si de viata facatorul Duh”.

La aceste vorbe ale negutatorului Ioan, eparhul cetatii, aprins de focul cel dinauntru al maniei, si neputand suferi impotrivirea, socotind ca a fost jignit in mijlocul unei multimi mai ordona ca acest „ghiaur” sa fie supus celor mai groaznice chinuri, spre a-si renega credinta.

Dar zadarnice au fost aceste masuri luate de eparhul cetatii, pentru ca Negutatorul Ioan, consecvent in credinta, fapt care caracterizeaza personalitatea tuturor mucenicilor de a rezista in cele mai grele chinuri, pana la sacrificiul suprem, ridicandu-si ochii spre cer zise: „Nu ma voi inchina soarelui, nu voi sluji focului, nu voi jertfi stelei celei numita cu numele patimii desfranarii. Deci nu intarzia, lucratorule al nedreptatii, ci fa vazut naravul tau cel salbatec si neomenos ce se ascunde intru tine, si slobozeste-te de grija muncilor, iar pe mine, cu orice fel de moarte voiesti, trimite-ma inaintea doritului meu stapan si Dumnezeu, pentru ca nu indelung urechile mele sa auda pre necucernicile graiurile tale, despre care zice prorocul otrava de aspida sub buzele lor”.

Imprejur sta multime de oameni, privind ce se intampla, iar negutatorul Ioan vitejeste rabda, impodobit fiind cu ranile pe care le luase pentru dragostea Domnului sau.

Staruind in credinta sa si dupa chinurile si muncile la care a fost supus, refuza categoric ajutorul doctorilor iscusiti din India si Persia (Iranul de azi) chemati spre a supune cerbicia lui Ioan. Cu fata senina si sufletul bucuros, ca si cum nu ar fi suferit nimic zise:

„O judecatorule tirane! Nu te ingriji pentru ranile trupului meu caci asa cum zice Sfantul Apostol Pavel – pe cat se strica omul nostru cel din afara, pe atat se intareste cel din launtru. Ingrijirea mea nu este alta decat aceea ca sa sufar muncile pana la sfarsit, caci zice Mantuitorul Iisus Hristos – cel ce rabda pana la sfarsit, acela se va mantui”(Matei, 18, 13).

Apoi ii zise eparhului: „Nu mai nadajdui sa auzi de pe buzele mele alte cuvinte decat de preaslavire pentru Hristos Domnul si Mantuitorul, de care nimic pe lume nu ma va desparti. Sa stii prigonitorule ca nici necazul sau stramtoarea, nici foametea, nici sabia si nici o alta primejdie nu ma va desparti de Hristos”.

Dupa ce eparhul auzi si aceste vorbe, a dat ordin sa se continue chinurile mucenicului Ioan si incepu o si mai incrancenata patimire a acestui mare mucenic al bisericii ortodoxe.

Chinurile ce se aduceau mucenicului Ioan ca niste sagetaturi copilaresti le socotea, cantand cu bucurie: „Cel ce esti laudat Dumnezeul parintilor nostri, bine esti cuvantat.”

Mainile adesea intinzandu-si catre eparhul cetatii zicea: „De ce te ostenesti, tu, cel ce nu ai rusine? Ca chinuindu-ma tu, imi faci mie haina luminoasa si moartea, cununa a nemuririi. Socotesc chinurile flori cu bun miros si varsarea sangelui, scaldatoare a Botezului.”

Despuiat si legat cu picioarele de coada unui cal iute, este tarat pe strazile orasului Cetatii Albe in vazul intregii lumi, este lovit si sfasiat de pietrele caldaramului.

Ridicandu-si ochii catre cer zice: „Iti multumesc Stapane, Doamne, ca m-ai invrednicit pe mine ticalosul sa-mi spal pacatele cu insusi sangele meu, si curat a ma face de faradelegile mele cele multe ce am savarsit inaintea Ta, din pricina neputintei omenesti. Intareste-ma Dumnezeule, ca sa te marturisesc pana la urma, si ma imputerniceste ca sa raman neclintit in suferinta cu care paganii vor sa-mi zdrobeasca trupul meu cel degraba trecator. Slava Tie Treime Sfanta, in vecii veacului.”

In cele din urma, unul dintre paganii chinuitori, satul de sangeroasa priveliste ii taiara capul si-l, lasara acolo in mijlocul drumului.

Si astfel, bunul si viteazul ostas al Mantuitorului si-a sfarsit nevointa sa cea muceniceasca, dandu-si sufletul cel minunat in mainile Domnului si Stapanului sau ceresc.

Astfel, prin moarte, muceniceasca, marturisitorul Domnului a primit cununa cea nevestejita a slavei sfintilor si vrednicia de a fi unul din „casnicii” Lui.

Pentru a-si exprima mania lor fata de Sfantul Ioan, paganii nu au dat voie crestinilor din Cetatea Alba sa-i ia trupul de pe caldaram si sa-l prohodeasca, dupa randuiala crestineasca.

Dumnezeu insa, inaintea Caruia bineplacuta este moartea celor ce si-au savarsit viata in cucernicie si buna credinta, a aratat marea Sa iubire fata de noul ales, trimitand ingerii sa tamaieze trupul mucenicului Ioan cu laude ceresti si cu doxologii. Iata cum preia aceasta minune parintele academician Simon Florea Marian: „Se vedeau o multime de faclii aprinse arzand pe locul acela, precum si trei barbati imbracati in vesminte albe stralucitoare, tamaind imprejurul trupului Sf. Ioan, si cantand cu dulceata ingereasca cantari sfinte”.

Un pagan, vazand aceasta, crezu ca cei trei barbati imbracati in vesminte albe sant preoti crestini care ar fi venit sa ridice trupul martirului de acolo, incerca sa traga cu arcul asupra celor trei, dar se petrecu o alta minune: arcul si sagetile se lipira de mainile paganului care ramase intepenit, astfel ca nu putea nici sageata sa o sloboada, dupa cum i-a fost scopul, nici mainile nu le putea lua de pe arc. Asa ramase toata noaptea. Facandu-se ziua, vedenia cea minunata disparu. Luminile si cele trei chipuri lumesti se facura risipite. Parandu-i rau de cele ce vru sa faca paganul cu cuget de pocainta fu dezlegat de pedeapsa dumnezeiasca, i se dezlipise mainile de pe arc si se intoarse la casa sa.

Auzind si eparhul de cele intamplate, cuprins de o oarecare frica si temandu-se ca sa nu i se intample si lui ceva, porunci crestinilor sa-l ingroape in cimitirul crestinesc pe Sf. Ioan. Astfel moastele sfantului patimitor au fost ingropate, dupa randuiala Bisericii Ortodoxe, in cimitirul crestin din Cetatea Alba, savarsindu-se prin aceasta „logodna” mucenicului lui Hristos cu pamantul nostru stramosesc.

Dupa cateva zile, vinovat in fata constiintei sale de moartea mucenicului Ioan din Trapezuntul Anatoliei, stapanul corabiei, Reiz, cunoscand minunile facute de Sf. M. M. Ioan, voi intr-o noapte sa dezgroape pe furis, sf. moaste ale martirului si sa le duca in tara sa, pentru ca de revarsarile minunilor de care auzise sa se bucure conationalii sai, cu gand profitor de castig material.

In acelasi ceas s-a aratat Sf. Ioan, mucenicul lui Hristos, preotului bisericii ortodoxe din Cetatea Alba zicandu-i: „Scoala degraba si alearga la biserica, ca voiesc sa ma fure”.

Si indata preotul sculandu-se cu grabire a alergat la locul acela si a aflat mormantul sapat, vazandu-i fugind pe cei ce voiau sa fure trupul sfantului. Apoi chemand poporul cel drept credincios i-a spus cele ce se facuse, si toti au dat slava lui Dumnezeu, Cel ce Preamareste pe sfintii sai. Dupa aceea a pus cinstitele moaste ale sfantului in sfantul altar aproape de sfanta masa, si acolo a petrecut 70 de ani, si neincetat se aratau ziua si noaptea, felurite minuni: uneori un stalp de foc se pogora si sta deasupra mormantului mucenicului, alteori puteri dumnezeiesti pogorandu-se si oarecare buna mireasma a mirului duhovnicesc ce raspandeau sfintele moaste.

Dar cine poate povesti multimea tamaduirilor ce au facut? Si cine poate da grai noianului de multumiri din partea credinciosilor pentru milostivul Dumnezeu care revarsa asupra iubitorilor sai binefaceri ca acestea, dobandind mangaieri si bucuria rugaciunilor care ridicau glas spre preamarirea Sf. Mare Mucenic Ioan cel Nou zicand:

„Prealaudate Sfinte Mare Mucenice Ioane pe tine nici salbaticia tiranului, nici auzirea cuvintelor, nici groaza chinurilor, nici bataile cele cumplite nu te-au despartit de Hristos, pe care din pruncie L-ai iubit; caruia te si rogi sa daruiasca sufletelor noastre mare mila”.

Mihaela Doina VLASIN (Suceava)

^Sus