CALENDARUL ZILEI:

LAURENTIU

"Adevarat zic voua, intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut" (Iisus Hristos)

Toamna parguia dupa-amiaza ca o gutuie coapta, in ferestrele tramvaiului.

Se intorcea de la serviciu, gandindu-se: “Unde sa cobor? In ce statie? La Rotonda? Acolo, ma voi reintilni, oare, cu baiatul care cauta un pumn de hrana in tomberoanele cvartalului de blocuri? Am in buzunar un tub de mentosan, pentru el. Sau sa cobor in centru? La Universitate ? Acolo unde am intalnit o fata, cu un copil in brate, si am intrebat-o daca pot sa ii dau o eugenie? Am si speriat-o, cand am intrebat-o…Sau, alta data, tot acolo, am intilnit aceeasi fata, odihnindu-se impreuna cu un baiat orb, pe o bancuta? Si am intrebat-o daca pot sa ii dau o batista curata, pentru ca nici bani, nici altceva nu aveam la mine? Si am speriat-o iar…“

De departe, se zarea statia de la Universitate.

Pe trotuarul opus, un copil. De 5-6 ani. Ca un titirez. Se ruga de cate un trecator sa ii daruiasca ceva. Se tinea cu mana intinsa dupa fiecare. Oamenii treceau indiferenti mai departe.

“Mi-am gasit aproapele”, si-a zis. Astepta nerabdator in tramvai, ingrijorat ca baietelul ar putea sa plece, inainte de a ajunge la el.

Tramvaiul opri. Cobori repede si traversa. Vazu chiar un coleg de serviciu oprit de copil. Colegul, calm, se oprise si vorbea ceva cu el. Nu i-a dat nimic.

Copilul, vazut de aproape, era slab. Tras la fata. Era tuns perie. Saten-deschis. Era incaltat, dar nu avea ciorapi. Pielea ii era vanata de frig la glezne. Era imbracat primavaratic in plina toamna.

S-a apropiat de el si l-a intrebat: “Cum te cheama pe tine?” Copilul se opri. “Pe mine? Cum ma cheama pe mine?” Pentru o clipa, se gandi ca atat de rar baietelul a fost intrebat de cineva: “Cum te cheama?” Facea eforturi sa isi aduca aminte. “Pe mine ma cheama Laurentiu”, reusi, intr-un sfarsit, sa isi aduca aminte copilul. “Bine, Laurentiu”. “Uite, pachetelul cu mentosane este pentru tine”, zise el, mangaindu-l pe crestet. Baietelul se oprise din cursele lui dupa oameni, pe strada, si asculta cuminte, ca o gutuie in ferestrele toamnei. “In numele Domnului nostru Iisus Hristos. Si sa cresti mare, mare de tot, si cuminte…”

Laurentiu lua tubul de mentosan in minuta si ramase incremenit acolo, pe trotuar.

“Ce am facut? Am baut azi trei cafele la serviciu. Am mai mancat si doua tuburi de mentosane. Cu banii astia, puteam sa ii iau copilului cateva pachete de biscuiti de la chioscul din apropiere, sau cateva eugenii. Eu mananc. Mananc si beau in fiecare zi. El, dupa paloarea fetei, este nemancat de cateva zile. Cat pot sa fiu de odios. De mizerabil. De pacatos. Si nici macar nu stiu cat sunt de pacatos…” “Ce reprezinta pentru copil cateva mentosane?”, ii striga inima din piept. “Ce pot sa fac?” “Lasa”, il consola aceeasi inima, “mai sunt si alti oameni, care il vor vedea, si vor avea mila de el, cu cate ceva”…

Toamna parguia dupa-amiaza ca o gutuie coapta, si ii aramea obrazul impietrit… Si totusi, era atat de fericit. Atat de fericit. Pentru nenorocitul acela de tub de mentosan daruit unui copil al strazii…

Inca il mai mangaia pe capsorul lui de pui de om, si ii spunea in gand:

“In numele Domnului nostru Iisus Hristos. Sa cresti mare si cuminte, dragul meu Laurentiu…”

26 octombrie 2004

^Sus