CALENDARUL ZILEI:

PESTERI DE PRIMAVARA

Era o dupa-amiaza cu soare impacat, venisei de la serviciu obosit si nervos, ca intotdeauna, ai intrat in sufragerie, te-ai intins pe canapea, privind prin transperantele trase, soarele, si stateai de vorba cu mine, si imi spuneai ca lumea asta, al carei soare este pe sfarsite, merita un nou soare, ca pamantul acesta, atat de adanc ranit de oameni, va fi distrus de oameni, dar oamenii merita un nou pamant, si raul, unde va merge raul de pe lumea asta, imi spuneai, pentru ca el este pretutindeni, ma rugai sa il duc undeva, la miliarde de ani lumina, dar acolo, te-ai oprit, acolo traieste, poate, cineva, si raul acela va musca din alti oameni, sau din alta lume, din alte fiinte, ia tu raul, rogu-te, imi spuneai, dar nu stiai unde sa il duc, poate in soare, sa arda, sa arda raul tot, de pe i ntreaga lume, si te-ai inviorat, asa cum stateai intins pe canapea, cu capul langa soba, si in sufragerie a intrat bunicul, cu parul alb ca floarea de cais, in pulovar alb, de lana, ca o fila de carte galbuie, “buna-seara, bunicule”, “buna seara”, a spus, si s-a asezat pe taburet, cu spatele rezemat de soba, si atunci te-ai intors cu capul la fereastra, ca sa nu stai cu ceafa la el, avea mai bine de nouazeci de ani, si acum el privea pe fereastra, si tu il priveai, cum atipea, si te-ai gandit atunci ca bunicul, asa cum statea acolo, pe scaun, alb, rezemat de soba verde, este Dumnezeu, pufaind linistit, respirand, impacat cu lumea, si lumea toata respirand prin sufletul lui de crai. Si pe cand gandeai asa, luai aminte cum, ori de cate ori bunicul inspira adanc, soarele, pe fata lui, creste, si ori de cate ori expira, soarele descreste. Si te minunai... si priveai iar, si vedeai ca nici fata bunicului nu mai era asa cum o stiai, devenise transparenta, capul i se aplecase intr-o parte, se ridica, pe fiecare respiratie, si cadea blajin, la loc, cand soarele scadea, dar nu, nu bunicul se sincroniza cu soarele, ci soarele crestea si descrestea, dupa respiratia sa. Vine o vreme cand toti bunicii de pe lume sunt chiar Dumnezeu, dar nu luam seama la ei, tocmai atunci nu luam seama la ei, asa iti spuneai, ce frumos doarme acum, aici, Dumnezeu, bunicul meu, cat de mult te-am cautat, bunicule, pe lume, as vrea sa te tin minte, asa spuneai, dar nu te voi tine minte, si tu vei muri, candva, si soarele, atunci, dupa a cui respiratie se va lua?, bunicul s-a trezit, tacea, privea parca dincolo de soare, s-a ridicat, si a iesit, pas cu pas, aplecat in baston, afara din sufragerie, si tu te-ai intors iar cu capul la soba, priveai pe fereastra, si incepusei deja sa te rogi, de ce, nu stii nici tu, de atata frumusete cata pusese Dumnezeu in somnul bunicului pe primavara goala, te rugai “Slaveste, suflete al meu, pe Domnul”, “Slaveste, suflete al meu, pe Mantuitorul nostru Iisus Hristos”, si soarele a inceput sa creasca si sa descreasca iar, cand te rugai, soarele crestea, cand priveai, descrestea in fereastra, ia sa vedem, ai spus, sa ne rugam mai rar, si soarele crestea si descrestea mai rar in fereastra, ia uite, ti-ai zis, ce face soarele, ia sa ma rog mai des, si soarele se iutea, si ti-ai spus, mi se pare mie, sau este chiar soarele cel care se joaca pe rugaciunea mea, dar nu te-ai ridicat sa privesti dincolo de transperant, dar cine altcineva decat soarele sa fie, cine mai asculta, oamenilor, gandurile, mai era cineva pe lumea gandurilor, dar nu stiai, doar, deodata, ai simtit cum dinspre usa se misca, aproape de tavan, ceva, ca o masa agila de aer, cine e, ai intrebat in gand, cine intra in casa mea, si nu bate, dar aerul nu raspundea, soarele doar asfintea, si umbra de aer plutea mai departe, se misca prin camera, pe deasupra ferestrelor...

Si a venit si femeia ta, a facut patul, dar umbrele acelea le simteai mai departe, in camera, veneau in gandurile tale, cine sunteti, intrebai in gand, femeia ta adormise, si se intorsese cu fata spre perete, nimeni, raspundeau ele, nu este adevarat, voi nu ma lasati sa dorm, “slaveste...”, asa te rugai, alta rugaciune nu stiai, iesiti afara, dar ele iti otraveau gandurile, te chinuiau, voi, ai spus atunci, voi, naluci, umbre, spirite ale raului, spirite mincinoase, extraterestrii, spirite ale Asiei, oameni de hartie, draci, varcolaci, vrajitori, nici aici, la mine in gand, la mine in casa, nu imi dati pace, si te-ai luptat cu ele, ore in sir, le-ai amenintat ca te rogi, pentru ele, si cand te rugai, ele se departau de mintea ta, cand nu te rugai, veneau inapoi in minte, si le afuriseai, si te afuriseai, si le amenintai cu bunul Dumnezeu, l-ati vazut?, ele, nu, asa spuneau, noi suntem Dumnezeu, noi avem toata puterea lumii, mintiti, spuneai, cu puterile cui faceti voi minuni, nu este a voastra puterea acestei Lumi, o folositi doar, rau, doar, si mintea ta te durea, gandurile tale sangerau, te rasuceai in gand de pe o parte pe alta, apoi ai incremenit in gand, si te rugai, voi, din alte lumi, veniti, luati-mi carnea asta muritoare, eu sunt cel mai nemernic si nevolnic dintre oameni, te micsorai, si de fiecare data cand te micsorai cu cuvintele tale, in gand, ele se indepartau, si se micsorau, dar sufletul, dar sufletul, el se roaga, nu puteti sa mi-l luati, si deodata, era in miez noaptea, gura ta s-a deschis, si din ea a inceput sa iasa afara un miros cum nu ai mai intalnit, parca o pestera racoroasa isi revarsa peste tine mireasma nemaiintalnita, de primavara, acum era o nemaintalnita mireasma, si nu sunt cuvinte sa ii dea infatisare, si femeia ta, prin somn, s-a intors atunci, si ea, cu fata spre tine, si din gura ei iesea aceeasi mireasma de pestera de primavara, pe care nu ai mai intalnit-o niciodata...

Ingenuncheati, ai spus, si umbrele mintii tale au ingenuncheat, plangand, nu in fata mea, in fata Lui, a Domnului, ingenuncheati, si laudati numele Lui, si acum, si acum, voi, cei care fara de rusine, aici, in casa mea, si aici, in gandul meu, ati venit, crestinati-va, numai atunci, numai atunci, in noaptea asta, macar, voi avea mila de voi, si nu am sa ma mai rog, si ele toate, lumi dupa lumi, univers dupa univers, au ingenuncheat, tremurand, in fata sabiei tale, gandul, si au jurat credinta Domnului tau, si mirosurile de pestera bine-placuta care ieseau din gurile voastre, barbat si femeie, s-au impletit, insetate, si ai adormit, era aproape de ziua, fericit si cu gandul plin de o primavara curata, cu femeia ta in brate...

5 aprilie 2004

^Sus