CALENDARUL ZILEI:

POTIRUL ADEVARAT

Am murit. Si nu puteam sa spun nimanui. Cum sa spui: am murit. Este o stare originala. Stai pe pat, cu mainile incrucisate, si astepti. Nu mi se leaga nici un gand. Nu am nici o placere. Visez, sau ma muta gandurile, de pe un pat pe altul. Sint mort de-a binelea. Ce sa fac? Cu ce sa ma ocup? Mai am, la drept vorbind, o singura speranta. Sa ajung pana la Dumnezeu. Sa ii spun ca imi este rau. Ca sunt mort. Sa faca ceva cu mine. Sa ma dez-morteasca.

Am asteptat, ca pe jar, pana duminica. Duminica, m-am spalat, m-am imbracat, asa, mort, si am plecat la biserica. Am stat ca pe ghimpi, ca si acasa, pana cand preotul a iesit din altar cu potirul in care se aflau sfintele taine: trupul si sangele lui Iisus. Preotul a trecut pe langa mine. Eram mort si ingenuncheat. M-a atins cu potirul pe cap. Si – in aceeasi clipa – am inviat. Atingerea aceea m-a facut sa tresar. M-a inviorat. Am iesit din biserica, dupa ce s-a terminat slujba, viu. Mai viu decat eram inainte de a muri. Si cand ma gandesc ca aveam doar 43 de ani. Murisem de tanar. Cum sa va explic, cand mori, nu mai ai chef de nimic. Dar de nimic, nimic. Nu iti mai place nimic. Multi zic ca timpul nu mai exista. Aiurea. Timpul trece cumplit de greu. Esti pur si simplu mort. Ca si cum ai fi putred de viu. Nu te mai satura nimic. Nici macar moartea.

Inviasem. In saptamana care a urmat am avut o buna dispozitie de lucru la serviciu. Toate mi-au mers din plin. Am scris chiar si trei proze. Redactorul unei reviste de prestigiu mi-a retinut prozele pentru publicare. Lucrurile mergeau bine. Pentru ca, la doar doua saptamani dupa, sa imi dau seama ca incepusem sa mor iar. Aproape insesizabil. Fara sa imi dau seama. Primisem o tema la serviciu care mi se parea grea. Foarte grea. Chiar foarte grea. Desi nu era chiar asa. Imi era frica. Parca muream de grija temei. Imi era teama. Incepusem sa am transpiratii reci. Muream pe picioare, de grija temei viitoare.

Din nou, m-am spalat, m-am imbracat, si, desi mort aproape, am mers la biserica. Am ingenuncheat. Preotul a iesit, cu o maicuta cu o lumanare inflorata, din altar, cu potirul cu sfintele taine in mana dreapta. Am ingenuncheat. Si, ca pe fiecare om din biserica, preotul m-a atins usor, usor de tot, cu potirul pe cap. In acel moment, parca teasta mea, craniul, a suferit o imperceptibila miscare de rotatie. Cineva, nevazut, mi-a rasucit teasta, asa cum ai invarti un ceas cu o cheita. M-am inviorat. Frica, teama, moartea, s-au risipit ca un fum. Din clipa aceea, chiar. Preotul a intrat cu potirul in altar, eu m-am ridicat, atat de liber, de fericit, de indepartat oricarei griji. Eram stapan pe mine. Eram sigur ca voi reusi. Ca voi realiza la serviciu tema care imi fusese data. Care – de aceasta data – asa cum inainte de a muri, imi parea grea, acum, dupa atingerea potirului, imi parea usoara. Atat de usoara.

Am lucrat, viu, o saptamana intreaga. Am lucrat senin si bine. Am finalizat lucrarea care m-a speriat. Am facut danii. Am cumparat doua pãturi. Voiam sa le duc acasa. Vanzatoarea imi gasise perechea primei, ca si culoare, dupa ce a cautat o saptamana in magazie. Dar, in cele din urma, cea de-a doua patura am dus-o preotului. Drept multumire pentru toate momentele mele de cumpana in care a fost alaturi de mine. Pentru toate momentele in care murisem, si potirul cu sfintele taine m-a inviat. Am facut pomeni la saraci. Pantofi, alimente, haine, bani. Sotia a fost alaturi de mine. Ea mi le-a ales din gramada de haine si pantofi purtati.

Eram viu. Si atat de fericit ca traiesc. Nu numai pentru mine. Mai erau si altii, cunoscuti si necunoscuti, pentru care traiam. Carora le multumeam pentru bucuria de a trai. Pentru mine, ai mei, si pentru ei.

Am mers duminica trecuta din nou la biserica. Timpul trecea greu. Chinuitor de greu. Puteam sa mor, imi spuneam, in orice clipa. Sau chiar timpul, odata cu mine, murea. Dar ma rugam sa raman acolo. In biserica. Pana cand preotul va trece cu potirul, macar. Si as fi dorit atat de mult sa ma atinga. Preotul a trecut pe langa mine, si mi-a atins capul, asa cum a atins capul fiecarui om din biserica. Atunci, prin inima mea a trecut un fir cald. Inima mea era atat de calda. Si curgea prin mine. Acolo, in piept. In stanga. Preotul a intrat in altar. Voiam sa raman pana la capat, dar, in cele din urma, am cedat locul pe scaun unui batran, socrul preotului, care ramasese, fragil, in picioare.

Stiu ca voi muri. Atat de usor. De atatea ori. Mai stiu ca ori de cate ori voi fi mort, ma voi ridica, si voi intra in biserica. Asteptand ca preotul sa ma atinga cu potirul adevarat. Am vrut sa scriu: cu potirul fermecat. Dar nu ar fi fost adevarat. Viata ti-o inapoiaza numai Iisus Hristos. Care este Cale. Si Adevar. Si Viata. Intrarea in biserica este atat de libera. Trebuie doar sa ma rog sa rezist, asa, mort, pana la capat. Si voi fi inviat. Nu mai este o parere, este o multipla traire personala. Cred in inviere. Am scris aici despre ea. Este deja o experienta personala, pe care o impartasesc si altora, care, asemenea mie, fara sa-si fi dat macar seama, atat de senini, nestiutori, si impacat, au decedat.

29 martie 2004

^Sus