Daca Dumnezeu este dragoste

In lume exista o multime de religii, unele mai vechi, altele mai noi si toate pretind ca detin adevarul. Care dintre ele are “mai multa” dreptate? Exista vreun criteriu dupa care am putea compara religiile intre ele? Exista religii “bune” si religii “rele”? Oare nu toti oamenii, indiferent de religie, se inchina unui si aceluiasi Dumnezeu?

La toate aceste intrebari incearca sa raspunda profesorul moscovit, diaconul Andrei Kuraev de la catedra de istorie a religiilor a Universitatii de Stat din Moscova.

Cand incepem a studia istoria religiilor trebuie sa fim pregatiti a face o descoperire poate nu tocmai placuta. Suntem nevoiti sa recunoastem ca religiile, de fapt, difera una de alta. Atunci cand toti afirma ca religiile sunt egale si toate constituie in esenta una din caile ce duc spre acelasi Dumnezeu, ca diferenta dintre culte consta doar in ceremonii, dar de fapt ele toate invata acelasi lucru – aici ai nevoie de putina agerime a mintii si perspicacitate pentru a intelege ca moda, totusi, se inseala. Religiile, oricum n-ai da, difera una de alta.

La sfirsitul primului mileniu pana la nasterea lui Hristos, imparatul babilonean Asurbanapal descrie astfel actiunile sale religioase de impacare a marilor zei, ofensati de prea putina atentie din partea poporului: “Bunicul meu Cunaherib a fost ingropat, ca jertfa pentru el i-am ingropat pe acesti oameni de vii. Corpurile lor le-am dat hrana ciinilor, porcilor, corbilor, vulturilor. Savirsind acestea, am impacat inimile marilor zei, stapinilor mei” .

Putem spune ca e vorba doar de o diferenta de ritual fata de religia pe care incepea s-o vesteasca in acele timpuri un popor vecin, evreii? Proorocilor acestui neam Dumnezeu le spunea: “Iata postul placut mie: dezleaga lanturile rautatii, deznoada legaturile robiei, da drumul celor asupriti si rupe orice fel de jug, imparte-ti painea cu cel flamand si adu-i in casa ta pe nenorocitii fara adapost, daca vezi pe un om gol, acopera-l si nu intoarce spatele semenului tau” (Is. 58, 6-7). Duce oare calea lui Isaia si calea lui Asurbanapal spre acelasi Scop?

Religiile intr-adevar difera. Trebuie sa observam aceste deosebiri si sa le evaluam. Anume ultimul termen trezeste cel mai mult nedumerirea constiintei profane moderne. Oare pot fi evaluate religiile cu calificativele mai buna mai rea, mai superioara mai inferioara, mai perfecta mai primitiva? Oare nu sunt toate religiile la fel de pretioase din punctul de vedere moral-spiritual? Nu vom da dovada de intoleranta si sovinism, preferind o religie alteia, fie chiar total diferita? Cum putem compara religiile intre ele? Fiecare popor si fiecare epoca isi alege acea forma de manifestare religioasa care ii e apropiata dupa gust si dupa marime. E corect sa numim religia europenilor superioara celei a japonezilor? Sau poate ca disputa cu tema care dintre religii este mai adevarata este la nivelul confruntarilor dintre adeptii smochingurilor si amatorii de blugi? Oameni diferiti aleg haine diferite. Este firesc. Cine seva apuca sa demonstreze superioritatea blugilor in fata costumului in trei piese, sau sa arate neajunsurile stilului sport fata de rochiile de gala? Hainele si stilurile vestimentare le-am putea compara si le-am putea pretui dupa o scara a valorilor numai in cazul in care am avea o idee clara despre vestimentatia ideala. Atunci am putea afirma: deoarece acest gen de imbracaminte, conform unor parametri, nu corespunde imaginii unei vestimentatii ideale, avem tot dreptul sa spunem ca acest stil este imperfect.

Tot astfel si in lumea religiilor – le putem aprecia doar in cazul cand avem o conceptie despre religia ideala. Ne putem oare imagina o astfel de formula a religiei ideale?

Raspundem afirmativ, cit n-ar parea de straniu. Ca sa ajungem la acest adevar nici nu avem nevoie sa devenim neaparat oameni religiosi.

Putem considera ca Dumnezeu nici nu exista si ca religiile nu sunt decat o tendinta a mintii omenesti de a medita asupra Absolutului. Si astfel, cu o privire detasata, nu a unui teolog, ci a unui cercetator al istoriei religiilor, sa urmarim multitudinea invataturilor religioase si sa observam ca, de fapt, prin cuvinte si imagini asemanatoare, toate religiile vorbesc despre acel Ceva de Nepatruns si Intangibil. Desigur, sunt doar niste cuvinte omenesti si o proiectie a conceptiilor omenesti despre acel Ceva care nu poate fi patruns cu mintea omeneasca. Orice incercare de acest gen, de proiectie a profanului spre sacru, contine o doza de impertinenta .

Dar diferite religii indraznesc totusi sa “recunoasca” anumite calitati omenesti in existenta Absoluta. Unii se hotarasc sa recunoasca in divinitate Ratiunea. Altii – Actiunea. Cineva – Legea. Altcineva – Puterea. Sa presupunem ca intalnim doi propovaduitori, unul dintre care spune: “Pentru mine Dumnezeu este Creatorul, Ratiunea Suprema Universala, Stapanul si Judecatorul…”. Iar cel de-al doilea mai spune: “Aveti dreptate, toate acestea se refera la Dumnezeu. Dar eu as indrazni sa mai adaug inca un nume la cele pe care le-ati spus… Dumnezeu mai inseamna si Dragoste”.

Care dintre aceste conceptii propuse este mai superioara, mai umana, desi acest cuvant suna paradoxal in contextul dat. Chiar si unui om care nu a aderat la nici una din traditiile religioase, dupa studierea multitudinii de conceptii religioase ii devine clar ca formula “Dumnezeu este Dragoste” este cea mai evoluata dintre toate conceptiile omenesti posibile despre Divinitate.

Daca e asa, inseamna ca am gasit cheia pentru rezolvarea celei mai importante probleme ale stiintei ce studiaza religiile. Acum stim ce vom pune la baza atunci cand vom compara doctrinele religioase. Am gasit acel ideal la care putem raporta curentele religioase ce au existat pe parcursul istoriei. Formula “Dumnezeu este Dragoste” poate fi o unitate de masura pentru diferitele conceptii religioase si putem masura cu ea, ca si cu un loh, adevarata lor adancime.

Doua interpretari vom trimite in adancimea cercetata de noi si la ele vom cauta raspuns. Prima – exista oare in religia data constientizarea faptului ca Dumnezeu este Dragoste si daca lipseste – din ce motiv? Intamplator (de exemplu, nu a fost expusa de textele si mentorii spirituali ai acestui curent), sau ea este imposibila principial in aceasta traditie si este logic incompatibila cu datele ei initiale.

A doua intrebare. Daca aceasta formula istoriceste este prezenta (sau cel putin logic poate fi presupusa) in traditia data, atunci cum este talmacita, inteleasa? Sa incepem ancheta noastra de la o religie considerata cea mai arhaica – samanismul. Putem spune ca din punctul de vedere al samanismului Dumnezeu este Dragoste? Nu. Vorba e ca in samanism nici nu exista o conceptie despre Dumnezeu. Exista duhurile: duhul taiga-lei, duhurile animalelor, duhurile stramosilor… Vrajitorul actioneaza cu ajutorul acestor duhuri, influenteaza asupra vointei lor prin descintecele sale magice. Ridicandu-se sau coborand prin arborele universal, samanul obtine acces in lumea spiritelor. Daca vrajitorul poseda cunostinte temeinice, el supune vointei sale, prin descantece, spiritul intalnit in cale, iar energia lui o foloseste pentru obtinerea acelui scop, pentru care a purces in calatoria sa mistica .

Dupa cum e caracteristic pentru universul magiei si al farmecelor, nu propria vointa si dragostea reciproca este hotaritoare pentru “un contact” reusit, ci reproducerea formulelor si indeplinirea ritualurilor magice. Nu apare intrebarea il iubeste oare samanul pe duh sau duhul pe saman. Are loc o ciocnire de vointe, de puteri. Cand nivhii il roaga pe vrajitor sa-i ajute bolnavului si acesta refuza din anumite motive, ei ii iau cu de-a sila tamburina si toaca, intra in casa bolnavului si incep a invoca duhurile. Acestea se aduna auzind chemarea obisnuita si vrajitorului nu-i ramine decit sa continue ritualul, pentru a evita niste explicatii neplacute cu spiritele chemate in zadar . Bolile sunt provocate intotdeauna de duhuri. Ramine de aflat de care dintre ele si din ce sfera (conform conceptiei samanilor, oamenilor le pot dauna atit duhurile din lumea superioara, cit si cele de sub pamanturi) . La inceputul ritualului, samanul isi cheama spiritele ajutoare, ca mai apoi sa se “rafuiasca” impreuna cu cel care a provocat boala pacientului.

La inceput, samanul iesea afara pentru a-i permite duhului-ajutator sa intre in propriul trup. Intorcandu-se, parca era un alt om: ragea, se uita chioras la cei din jur, azvarlea din picioare, pana cand ajutorii sai il struneau cu o camasa de forta. Conform celor adunati, aceasta se intampla fiindca vrajitorul era un incepator. Cu varsta, samanii “stapanesc” mai bine duhurile si se zbat mai putin”. Cu aceste duhuri suparate, dezlantuite si capricioase comunica in permanenta samanii, ba supunandu-se vointei lor, ba supunandu-le siesi. La Dumnezeu nu se mai gandeste nimeni aici. Samanismul nu cunoaste un Dumnezeu ca Unica Sursa a întregii existente. De aceea, formula Dumnezeu este Dragoste, raportata la samanism, este lipsita de continut.

Si in paganismul clasic, in religia greco-romana, de asemenea nu vom gasi afirmatia ca Dumnezeu este Dragoste. Conceptia despre Dumnezeul unic parca ar fi prezenta aici. Dar, nu intamplator, grecii considerau cuvantul zeu (theos) provenind de la verbul “feein” – a fugi . Dumnezeul unic este fara nume si inaccesibil. Nu are rost sa i te adresezi cu rugaminti.

Filozoful pogan Celsiu din sec II era nedumerit - cum poti indrazni sa te adresezi cu rugaciuni Dumnezeului Suprem: “Neamul crestinilor si al iudeilor este asemenea broastelor, care s-au asezat pe malul unei gropi cu apa, sau a viermilor de pamant la marginea unei balti, atunci cand se aduna si discuta unii cu altii. Ei sustin ca Dumnezeu ni le descopera pe toate si ne preintampina cu privire la viitor. De parca, lasand la o parte lumea, miscarea astrilor, El se ocupa numai de noi, numai noua ne trimite proorocii Sai, si staruie sa ne intoarca cu fata spre Sine. (Origen. Impotriva lui Celsiu. IV. 23). Chiar si filozofii sunt nesiguri in incercarile lor de a dibui inceputul inceputurilor: Apa sau Focul, Aerul sau Nemarginirea (Apeiron), Forma Formelor sau Ideea Ideilor… Totusi, acel Ceva care poate fi numit sursa a toate, Unic si Cu Adevarat Existent, ramine in afara religiei olimpiene. Zeus, conducatorul panteonului grecesc nu este un Dumnezeu in sensul suprem al cuvantului. Este doar un dumnezeu. In Faedra (246) Platon face urmatoarea descriere teologica: “Cerul (o substanta incolora, fara contur, intangibila, perceptibil cu adevarat e doar ceea ce se afla dupa marginile cerului), se roteste. In jurul lui vin zeii in frunte cu Zeus, care se alimenteaza de la lumina centrala. Gandul zeului cere ca hrana inteligenta si cunoastere, contempland doar reala existenta. Dupa cum vedem, Zeus nu este un Dumnezeu in perceperea monoteista. El insusi are nevoie de cuminecare. Dupa Hesiod, Zeus este un pucist prin ereditate. Prima pereche de zei la greci sunt Geea si Uran. Geea se satura de nasteri permanente si odata il ascunde pe fiul sau Cronos in acel loc, prin care a aparut pe lume, ii da o secera ascutita si il invata ce trebuie sa faca. Odata cu noaptea, venind Uran se intiande langa Geea, plin de poftele dragostei si se raspandeste peste tot in jur. Pe neasteptate, fiul a intans mina stanga din ambuscada, iar cu dreapta apucand secera, i-a retezat scumpului parinte madularul procreativ si l-a aruncat hat departe. (Teogonia 174 - 181.) Kronos – Timpul insa are obiceiul de a-si devora copiii (timpul care mistuie totul) si cand se naste Zeus vine timpul razbunarii.

Astfel, Zeus, care nu e nici creatorul lumii, nici creatorul oamenilor, devine stapanul Olimpului si al lumii. Deci, nu avem temei sa-l consideram un Dumnezeu – Sursa a existentei, cum nici nu avem motiv sa vedem in el Izvorul Dragostei, care a dus la aparitia oamenilor.

Si daca nu putem vedea dragostea care misca sori si stele intruchipata in zeitatea suprema, cu atit mai putine motive avem sa aplicam formula Dumnezeu este Dragoste la dumnezei cu rang mai inferior.

Raul poate veni chiar de acolo de unde omul asteapta un sprijin. De aceea, observa istoricul A. F. Losev, sentimentul religios al romanilor ii face sa fie precauti, suspiciosi. Romanul nu crede, ci mai degraba este neincrezator fata de zeii sai. O amoralitate de principiu a zeilor o constatam si in panteonul babilonean. E clar ca termenul “teodiceea” in sensul adevarat al cuvantului nu-l putem atribui gandirii religioase babilonene: in primul rand, din simplul motiv ca zeii babiloneni nu sunt atotputernici si atotbuni, cel putin din motiv ca sunt prea multi . Oamenii n-au fost creati dezinteresat. Nici nu poate fi vorba de Dragoste. Marduc creeaza universul (din corpul neinsufletit al bunicii Tiamat) nu pentru ca ar dori sa simta si alte fiinte bucuria existentei. El isi rezolva o problema egoista: sa le dea zeilor astfel de griji incit sa nu le treaca prin minte sa-l detroneze. Si atunci cand sfatul zeilor decide sa-i creeze pe oameni, acestia isi rezolva doar problemele interne: ei au nevoie de forta de munca, de robi. Zeii il roaga pe demiurg sa creeze pe cineva care i-ar inlocui pe zei in activitatea de amenajare a universului .

Iar mitul sumerian despre Atra-hasis, de fapt, releva ca omul a fost creat in timpul orgiei zeilor turmentati: la betie zeii au hotarat sa se ia la intrecere in ce priveste capacitatile magice si au inceput sa modeleze din lut figurine de oameni si sa le insufle viata…

In afara de aceasta, sa nu uitam ca zeii pagini reprezinta de fapt stihiile naturii. Iar fortele si procesele ce au loc in sinul naturii, in principiu, sunt amorale. In actul de indeplinire nu exista categoria scopului, deci, ele nu pot conferi un sens activitatii sale, nu le pot evalua. Ele doar actioneaza si atit. Putem spune ca tunetul este dragoste? Nu. Deci si despre zeii tunatori (Perun la slavi, Zeus la greci, Varun la arienii antici), nu putem spune ca ei aspira dragoste. Putem spune ca marea iubeste omul? Nu. Deci formula Neptun este dragoste este si ea deplasata. Putem afirma ca soarele il iubeste pe om? Da, sigur, soarele este sursa existentei. Dar caldura lui poate si sa omoare. Acest lucru il cunosteau prea bine locuitorii Egiptului, viata carora era amenintata de pustiuri si arsite. De aceea, zeul Soarelui, Ra, de asemenea nu poate fi considerat intruchiparea dragostei.

De aici convingerea ferma a tuturor religiilor pagine (atit a celor antice, cit si a celor mai noi) ca drumurile binelui si ale raului sunt nedespartite. Asa cum natura nu face deosebire intre creare si distrugere, bine si rau, viata si moarte, lumina si umbra, tot astfel si oamenii nu ar trebui sa-si piarda timpul cu aceste deosebiri iluzorii: calea ce duce in sus si cea care duce in jos sunt una si aceeasi… Cum e sus asa e si jos . Daoistii au exprimat aceasta idee ce insoteste iminent orice constiinta naturalista (e vorba de o constiinta care n-a ajuns sa inteleaga taina Divinitatii personale, libere, transcedentale, ce se afla mai presus de legile naturii) prin vestitul lor semn alb-negru, prin care afirma ca nu exista bine fara rau si rau fara bine.

Sa ne intoarcem la intrebarea despre atitudinea universului fata de egipteni: prietenoasa, dusmanoasa sau indiferenta. Cum sunt dispusi fata de noi alti oameni: prieteneste, dusmanos sau indiferent? Sigur ca nu sunt dispusi intr-un fel anume, dar cei care sunt interesati de persoana noastra se comporta prieteneste, sau dusmanos, in dependenta de faptul daca interesele lor coincid cu ale noastre, sau nu; cei care nu au nici un interes au o atitudine indiferenta. Totul se reduce la faptul care sunt interesele puterii date si cum este dispusa fata de persoana noastra la moment. Soarele incalzeste si ne da viata, dar tot el, arzand, poate distruge viata, sau, ascunzandu-si fata, poate distruge prin racire brusca. Nilul aduce viata, dar un nivel prea ridicat, sau prea jos al raului aduce distrugeri si moarte . Astfel si cu fiecare dumnezeu, fie el unul din cei mai simpatici, se gaseste un mit, care ne relateaza vreo porcarie despre el. Chiar Gor – salvatorul lui Osiris si binefacatorul oamenilor – ajunge intr-o buna zi sa-i taie capul mamei sale Izida…

Daca unul din zeii sau eroii miturilor pagine are fata de oameni o atitudine buna, plina de dragoste, nu putem sa nu remarcam un fapt – acesta nu este una din primele figuri ale panteonului. Dragostea este o manifestare particulara si cu totul neobligatorie a cetei nemuritorilor in lumea oamenilor. Putem gasi in paganism dumnezei care ii iubesc pe oameni. Dar acolo nu exista un Dumnezeu, despre care am putea spune ca El (nu el, ci El) ii iubeste pe oameni.

Religia pagina a Orientului indepartat nu are mai mult temei decit paganismul mediteranean sa afirme ca Dumnezeu este Iubire. Inceputul existentei aici se numeste Dao. Dao este Lege. El conduce, dar nu doreste nimic. El este stapanul a toate, dar nu-si pune nici un scop. El se manifesta in lumea oamenilor, dar oamenii pentru el nu sunt decit un obiect de influenta, sau cum spune un text chinezesc, pentru univers, omul este “ca un fir de par din blana calului” (Cjuan-Zi , [119]). Pe cit de straniu ar suna afirmatia ca cea de a treia lege a lui Newton ii iubeste pe oameni, pe atit de straniu ar fi sa spunem si ca Dao ii iubeste pe oameni. Tabla inmultirii nu are mare afectiune fata de noi. Analogic, nu-i putem atribui acest sentiment legii universale Dao.

In mentalitatea pagina se incadreaza perfect ideea conform careia Existenta si universul nu atit il iubesc pe om, cit sunt bolnavi de el. Daca acesta din urma incalca legile naturii, ea pur si simplu il lichideaza, stergindu-l in tacere si fara nici o parere de rau de pe corpul sau calm si imperturbabil, care combina atit de armonios procesele de creatie si distrugere…

In afara de aceasta, logica fireasca a filozofiei ne cere sa evidentiem incomprehensibilitatea existentei Supreme. Ca orice filozofie in afara Revolutiei, ideile filozofilor chinezi cer curatirea gandirii despre Dao de orice calitati pozitive. Dar fac acest lucru probabil prea insistent: aceasta grija permanenta de a proteja Divinitatea de orice incercari omenesti de a o cunoaste si de a o defini, ne impiedica sa raspundem la alta intrebare: e adevarat ca Forta Suprema doreste sa ramana necunoscuta si nedefinita? De fapt, insusi cuvantul “doreste” cu referire la Dao devine gol si lipsit de esenta… Toate cuvintele omenesti mor in apropierea lui Dao. Iar insusi Dao tace. El doar actioneaza. Referitor la activitatea lui ar fi mai potrivit sa folosim cuvantul “inactivitate”, dar el nu se adreseaza lumii cu vorbe omenesti. In acest caz nu exista dialog. “Ceea ce venereaza Dao decurge din starea fireasca a lucrurilor si nu din poruncile lui Dao (Lao-Zi, Dao de jin,51).

“Omul urmeaza legilor pamantesti, pamantul - celor ceresti, cerul il urmeaza pe Dao, iar Dao – legilor firescului (tot acolo. 25). Dar daca Dao urmeaza propriilor legi, dar nu are dragoste – atunci cit de greu este sa-l chemi pe om pe calea iubirii? In ce fel intelege Forta Suprema, in acelasi fel omul se intelege si pe sine. Atitudinea omului fata de propria persoana devine egala cu ideile sale teozofice. Daca Dao nu are nici o dorinta si se afla in inactivitate, astfel ar trebui sa fie si omul. “Omul cu un “D” superior nu incearca sa faca fapte bune, de aceea el este virtuos, omul cu un “D” inferior nu paraseste intentiile de a face fapte bune, de aceea el nu este virtuos, omul cu un “D” superior este lipsit de activitate si infaptuieste inactivitate, omul cu un “D” inferior este activ si actiunile lui sunt contra legii firescului (Dao de jin 38).

Dar Dao impersonal – Marele Gol – nu gandeste, nu-si pune scopuri, nu face scopuri, nu tine predici morale pentru fiinte libere si nici nu iubeste lumea pe care o guverneaza. Nici lumea nu trebuie sa-l iubeasca pe Dao. Cel mai bun conducator este acela, despre care poporul stie doar atit – ca el exista. Un pic mai rai sunt acei guvernatori, pe care oamenii ii iubesc si-i venereaza. Mai rai sunt acei carmaci, de care oamenii se tem, iar cei mai rai sunt cei pe care oamenii ii dispretuiesc” (tot acolo, 17). Deci, acea Existenta, despre care nu stim nimic, este mai buna si mai superioara acelui Dumnezeu pe care oamenii il iubesc?… Aici ne intoarcem la intrebarea initiala: care formula teologica este superioara – cea care spune: “Dumnezeu este dragoste”, sau cea care afirma “Dumnezeu este Nimic”? Este mai onorabil sa vezi si sa simti in Dumnezeu o forta care este Dragoste sau “Marele Gol”?… Daoismul si-a facut alegerea sa, crestinismul – pe a sa. Dar nu putem sa nu observam ca aceste traditii difera radical una de alta, ca nu coincid si ca este nevoie de a alege intre ele.

Conceptia unui Dao impersonal este stranie din punct de vedere al unui european, educat pe ideea ca Dumnezeu este o personalitate Vie. El stie din Biblie ca Dumnezeu nu numai ca nu fuge de oameni, ci doreste sa fie cit mai aproape de ei.

Dar mult mai straniu pentru un european este caracterul absolut omnivor al bucatariei chinezesti. Din cate se stie, chinezii mananca orice, in afara de ceea ce este otravitor (de fapt, acest popor nu ignora nici produsele otravite, dar dupa o preparare mai indelungata). Si serpii, si sobolanii, si insectele sunt acceptate in bucataria chinezeasca. Dar cel mai strain gustului si obisnuintelor unui european este o specialitate a bucatariei chinezesti – creierul de maimuta vie. Sa ne imaginam urmatorul tablou: intri intr-un restaurant chinezesc si comanzi un fel de mancare cu o denumire oriental-exotica (spre exemplu – “De-a lungul raului Huanhe”). Si ti se aduce o maimutica vie. Capul i se sfarama cu un tischiu special. Ca sa nu tipe strident, la dorinta clientului ea poate fi lovita in moalele capului cu un ciocanel (e de dorit sa loveasca insusi consumatorul acestui deliciu), apoi, cu un cutitas special se deschide cutia craniana. Si iata, creierul primatului iti sta in fata. Cum s-ar zice: “se sareaza dupa gust”. Si e buna de servit . Pofta buna!

Va ingroziti? De ce? Doar si tigrii in jungla se hranesc cu maimute. Dar noi cu ce suntem mai rai? Daca natura e astfel oranduita, incit o parte din ea traieste din contul consumarii celeilalte parti, de ce nu ne-am permite ceea ce, dupa legile lui Dao, se permite tigrilor? Care-i deosebirea dintre tigru si om? Tigrul este o parte din natura si omul la fel. Aici se stabileste hotarul strict dintre viziunea pagina si cea crestina asupra lumii. Din punct de vedere al paganismului, omul este o parte a naturii, un microcosmos. Omul este un univers mic intr-un univers mare, macrocosmul. Pavel Florenski a exprimat acest gand in felul urmator: “omul este conspectul rezumativ al universului” . Intr-adevar, fiinta umana contine in sine tot ce este in lume… “Insasi inima este un vas mic, dar in ea se contin toate”, spune cuviosul Macarie Egipteanul.

Dar nu e suficient sa spunem doar acestea despre om. Teologii bizantini afirma ca omul este mai degraba un macrocosmos plasat in microcosmos. Fiindca, de buna seama omul intruneste in sine tot ce este in lume, dar el mai are si ceea ce nu poate cuprinde si nu are lumea. Chipul lui Dumnezeu si dumnezeiescul har, pe binecuvintatul Dumnezeu-Fiul. “Priveste, ne atrage atentia cuviosul Macarie cel Mare, cum sunt facute cerul, pamintul, soarele, luna: totusi, nu intru ele a binevoit sa se odihneasca Domnul, ci numai in om. De aceea, omul e mai scump decit toate fapturile, chiar indraznesc sa zic nu numai decit toate cele vazute, insa si cele nevazute, adica duhurile slujitoare” .

Sfintul Grigore de Nyssa de asemenea polemizeaza cu paginii referitor la problema data: “Paginii spuneau: omul este un mic univers (mikron kosmon), compus din aceleasi stihii… Dar inaltand laude naturii umane cu acest nume inaltator, ei insasi nu au observat ca au cinstit in om proprietatile tintarului si ale sobolanului. Doar si tintarul si sobolanul sunt formati prin contopirea acelorasi patru stihii.

Si ce-ar fi maret in a-l considera pe om icoana a lumii? Mai ales cand acest cer e trecator, pamintul se schimba si toate trec impreuna cu ele, atunci cand insasi materia nu este vesnica? Dar ce spune Biserica – in ce consta maretia omului? Nu in imitarea lumii create ci in exprimarea esentei Creatorului (Despre facerea omului, 16). Iata de ce Sfintul Vasile cel Mare ne povatuieste: “Fereste-te de aiurelile filozofilor posaci, care nu se sfiiesc sa cinsteasca in mod egal propriul suflet si sufletul unui caine” .

Pentru Sfintul Grigorie Teologul “Omul este o lume mare in una mai mica” . La fel va spune, peste o mie de ani si Sfintul Grigorie Palama: “Omul este o lume mare intr-o lume mai mica, concentrarea intregului univers intr-un singur punct, incununarea creatiei lui Dumnezeu” .

Aici optimistul ortodox (nu este oare un optimism absolut sa fii convins ca Sfintul Grigorie Palama, ca noi ne putem atinge de Insusi Dumnezeu, de lumina Sa necreata?!) este de aceeasi parere cu cel mai mare pesimist al Vechiului Testament – Eccleziastul: “Pe toate le-a facut frumoase…El a pus in inima lor si vesnicia” – spune Ecclesiastul despre univers (lume: din evreiescul olam – plinatatea universului; greceste: sumpanta ton aiwona – multitudinea veacurilor, lumilor, eonilor), sadita in sufletul fiecarui om (Ecclesiastul 3,11).

Omul cuprinde in sine lumea, fiindca nu toate in el pot fi explicate de legile acelui univers in care exista corpul nostru si psihicul inferior. Omul se afla in lume doar partial, totodata el este in afara legilor lumesti, este scos din contextul materiei. O teza stranie, care nu poate fi demonstrata? De ce sa ne pripim cu o asemenea concluzie? Ia uitati-va, cea mai importanta lege a universului este principiul determinismului. Toate evenimentele ce se produc in lume sunt legate prin relatii de cauza si efect. Si nimic nu se intampla fara motive intemeiate, cu necesitatea ce da fiinta urmarilor. Dar omul, cel putin citeodata, este liber. Inseamna ca omul, aflindu-se in lume, nu se supune legii ei fundamentale, adica are statut de exteritorialitate. Nimic in lume nu poate actiona din proprie vointa, dar omul – poate. Inseamna ca omul este ceva mai mult decit lumea.

In afara de aceasta, omul poseda ratiune, iar galaxia, muntii si oceanele n-o au. Omul este doar o trestioara, cea mai slaba din univers, dar o trestioara care gandeste. Nu trebuie sa asmuti imporiva lui intreg universul, ca sa-l strivesti, e de ajuns un nouras de vapori, o picatura de apa, ca sa-l omori. Dar chiar daca universul il va strivi, omul oricum va fi mai presus de asasinul sau, fiindca el constientizeaza faptul ca este muritor si intelege ca universul ii este superior. Universul nu stie aceasta (B. Pascal. Meditatii 200 (347).

Aceasta intuitie a antropologiei crestine se contine si in conceptiile lui Berdeaev, care afirma, spre deosebire de marxisti, ca omul nu este o parte a societatii, ci societatea este o parte a omului .

O aflam si in polemica lui Veaceslav Ivanov cu M. Gersenson despre raportul dintre credinta si cultura. “Mi se pare ca constiinta poate fi doar o parte imanenta a culturii, un segment transcedental. Omul care crede in Dumnezeu nu va fi de acord in nici un caz sa considere credinta sa o parte a culturii; dimpotriva, omul aservit culturii o va considera drept fenomen cultural” .

Dar daca vom considera ca si paginii, ca “omul este o parte din energiile cosmice, o parte din stihii, o parte a materiei superioare (Agni Yoga . Necuprinsul, 135), atunci ar trebui sa-l concepem pe om ca pe o farima obisnuita a cosmosului, adica o fiinta lipsita de propria responsabilitate morala. Vorba e ca (si acest moment a fost demonstrat intr-un mod stralucit de catre E. Kant) , ca in natura nu este si nu poate exista notiunea de “datorie”. “Este imposibil ca in lumea inconjuratoare sa poata exista ceva altfel, decit exista in realitate, mai mult, daca vom lua in consideratie numai cursul firesc al lucrurilor, atunci fiintarea nu are nici un sens. Nu putem intreba ce trebuie sa se intample in natura, tot asa cum nu putem intreba de ce calitati trebuie sa dispuna cercul, putem doar sa ne punem intrebarea ce se intampla in natura ori ce caracteristici are cercul”. Ii putem spune omului: esti asa, dar trebuia sa fii altul. Dar in fenomenele naturale nu poate fi o astfel de marja intre ceea ce este si ceea ce “trebuie” sa fie. Luna nu e condamnata pentru ca nu se vede ziua. Soarele nu e judecat pentru ca uneori are eclipse. Volga nu este decorata pentru munca “cu jertfire de sine” in timpul razboiului. Raurile siberiene nu sunt pedepsite pentru faptul ca isi duc apele in oceanul Arctic, in loc sa irige deserturile Asiei centrale. Daca omul este in exclusivitate o parte a naturii, atunci nici comportamentul lui nu poate fi inscris in categoria de “datorie”. Orice ar face omul, reactia poate fi doar una: asa s-a intamplat: altfel nici nu putea fi. Si nu poate fi invinuit cel al carui omenie a fost incetosata intr-o buna zi, cea mai importanta pentru el si pentru apropiatii lui. Si ar fi ilogic sa-l decorezi cu medalie corespunzatoare pe un tanar bine educat ce a mostenit un cod genetic reusit, pentru vitejie in timpul unui incendiu.

Daca in natura “trebuie” e ceea ce se afla in afara libertatii, ceea ce se intampla iminent in prezenta unor circumstante corespunzatoare, apoi in domeniul moralei “trebuie” este ceea ce se alege si se realizeaza in mod liber, ceea ce se face im mod nesilit.

Daca omul este o parte a naturii, iar asupra naturii nu domina o Ratiune personala, care si-ar pune Scopuri, impunind respectarea normelor morale si chemindu-i pe oameni sa urmeze de buna voie aceste conceptii nenaturale, atunci nu-i mai poti cere omului sa traiasca dupa alte legi, decit dupa cele ale junglei.

Tacerea Dao, care le aduce o stare de euforie chinezilor, le poate provoca alte sentimente europenilor, deprinsi cu Cuvantul spus. “Vesnica tacere a acestor intinderi nemarginite ma inspaiminta” (Pascal. Meditattii. 201 (206) . Cerurile care tac sunt mai curand un semn ca Dumnezeu ne-a parasit. Este un semn al catastrofei, al ruperii de Comuniune, dar nu un semn de apropiere catre plinatatea stiintei divine. In tot cazul, tacerea si inactivitatea cu greu pot fi considerate drept manifestare a Dragostei.

Am putea cauta formula “Dumnezeu inseamna dreptate” in gandirea religioasa indiana.

Este capabil de dragoste un Brahman? Dragostea este un sentiment liber, electiv, personal. De aceea, numai persoana este capabila de acest sentiment. Iar Brahnmanul, conform convingerii gandirii indiene, este un concept impersonal .

Filozofia religioasa indiana, in cea mai mare parte din scolile sale, propovaduieste panteismul. Aceasta invatatura, care neaga intelegerea lui Dumnezeu ca personalitate si vede in zeitate doar o energie, le este cunoscuta contemporanilor nostri nu atit din literatura indiana, cit din editiile de orientare oculta, teozofica si cabalistica. Zeitatea este o energie universala, care este unica pentru intreaga lume si este singura cauza a diversitatii universului. Aceasta energie unica se manifesta inconstient si fara vreun scop anume, gasindu-si expresie intr-o multime de fenomene universale (inclusiv in constiinta omului).

Brahmanismul presupune ca lumea este un vis al Brahmanului. Noi suntem visul Zeitatii. Lumea este o iluzie (maya) si omul, pentru a-si elibera constiinta, trebuie sa renunte la convingerea sa iluzorie ca el este o fiinta spirituala independenta (personalitate) si sa ajunga la intelegerea acelui fapt fundamental ca propriul sau suflet (atman) este doar o particica a Brahmanului Universal. Si lumea din jurul meu si eu insumi ma visez pe mine. Dar nu in visul propriu, ci in cel al Zeitatii Unice.

Daca omul isi va iubi visele, el va ramine in acea lume lipsita de bucurii, in care domneste legea trista a karmei. Deci, nu trebuie sa te atasezi de aceasta lume, ci sa iei exemplu de la jocurile fara dragoste si scop ale Zeitatii: Parmastin creeaza lumile ca intr-o joaca (Manu 1, 80).

Conform viziunilor brahmanismului, lumea este creata in dansul lui Siva. Dar acest dans este purtator nu numai de viata, ci si de moarte. In traditia europeana, aceeasi idee a fost expusa de Heraclit in faimosul aforism, conform caruia cosmosul este un copil. La Heraclit copilul este un simbol al iresponsabilitatii. Cum explica aceasta A. F. Losev: “Cine e de vina? De unde s-a luat cosmosul si frumusetea lui? De unde s-a luat moartea si vointa armonioasa spre autoafirmare? De ce sufletul coboara de odata din Cerul cuprins de flacari pe Pamintul cuprins de flacari si de ce depaseste de odata desertaciunile pamintesti si ajunge iarasi printre stele, in lumina vesnica si rationala?. De ce jocul vesnic de caderi si a inaltarii focului ceresc este esenta cosmosului? Raspuns nu exista. Lucu este viata, iar cauza lui e moartea” (Heraclit. Fragment V, 48). In acest joc al unei armonii nepasatoare este esenta cosmosului antic… Un joc rafinat al absolutului cu sine insusi, un joc inocent si genial, dragut si naiv si de o cruzime cumplita, un joc fara bucurii si fara tristeti, cand pustietatea, fiind intrebata nu raspunde si nici ea nu stie de ce are nevoie .

Deci, comparatia heraclitiana a cosmosului cu un copil care se joaca prea putin ne poate consola: asemeni unui copil capricios si dur, fara mila, Dumnezeu poate distruge lumea (si chiar o distruge), ca un copil care-si darima propriile castele de nisip.

Energia conserveaza viata si o distruge intr-un mod absolut inconstient. Sunt doar niste manifestari diferite ale aceleeasi energii, care apar dupa aceleasi legi, dar in situatii diferite. Astfel, firul electric din toata casa constituie un sistem unic. Curentul este acelasi in toate aparatele. Dar in magnetofon el produce sunet, in televizor – imagine, in bec – lumina, in frigider – gheata, ventilatorul alunga aerul, iar aspiratorul il absoarbe. Depinde oare de voia curentului electric, cum anume se va manifesta in fiecare aparat concret? Putem oare afirma ca electricitatea doreste sa incalzeasca un plonjor, putem oare presupune ca odata si odata electricitatea isi va spune siesi: ce tot inghet si inghet in frigiderul asta? Ia sa mai frig si niste crenvursti! Ne putem oare inchipui ca electricitatea il poate ierta odata, din dragoste si proprie voita pe electricianul distrat: te iert de data asta, Petrovici… esti un om bun si ai acasa sotie si copii mici… Iti dau drumul, nu te electrocutez, dar data viitoare fii mai atent. Mergi si nu mai pacatui!

Cu toate modalitatile sale de manifestare, electricitatea (atit cea casnica, cit si cea cosmica) nu este, totusi, libera. Dar daca nu putem astepta un asemenea comportament de la energia impersonla, prin urmare nici despre impersonalul Brahman al filozofiei indiene nu avem dreptul sa spunem ca este dragoste.

Numai daca Dumnezeu nu se identifica cu lumea, daca legile lumii nu sunt legi si pentru Dumnezeu, daca asupra lui Dumnezeu nu actioneaza alte legi superioare si daca El poate lua decizii in mod liber, adica numai in cazul cand este personalitate, El poate da dovada de mila. Dupa formula lui V. N. Lossky: “Dreptul suprem al Imparatului este mila” . Imparatul poate ierta acolo unde legea cere pedeapsa. Ca sa credem in mila lui Dumnezeu, nu trebuie sa vedem in el o energie impersonala si dependenta, ca temelie a existentei, ci o Personalitate Libera.

Dar panteismul nu recunoaste un Dumnezeu al dragostei si de aceea nu vede in el o Personalitate. Dupa cum afirma Elena Blavatskaia,: “Gandul Divin are tot atit de putin interes pentru ele (e vorba de Duhurile – Constructoare Superioare ale Planetelor), sau de creaturile lor, cit are soarele fata de floarea-soarelui si semintele ei” . Dar din punctul de vedere al crestinismului, chiar legea atractiei universale a lui Newton este doar o reflectare palida a invataturii crestine despre “relatiile de dragoste care unesc lumea” . Ceea ce la Newton este o secularizare, la Blavatskaia este un nihilism triumfator. Condus de intuitia crestina, atunci cand descrie perceperea materialista a lumii, A. F. Losev foloseste aceeasi imagine ca si E. Blavatskaia, dar nu cu entuziasm, ci cu amaraciune: “Are oare grija Soarele de Pamant? Nimic nu dovedeste acest lucru. El doar atrage planeta noastra direct proportional cu masa si indirect proportional cu patratul distantei” . Legea gravitatiei este valabila si atunci cand cimpul magnetic al Pamantului atrage un mar oarecare peste capul unui tip – acesta nu demonstreaza faptul ca pamintul are o afectiune personala fata de marul sau capul respectiv. Legea gravitatiei actioneaza nu pentru ca asa a decis ea in situatia data, ci pentru ca astfel actioneaza oricand si oriunde si actinea sa este pretutindeni la fel. Tot asa si legea karmei – nu are favoriti si nu poate avea vointa personala: karma isi vede de treaba. De aceea optimismul crestinilor, convinsi ca Dumnezeu este iubire, ii poate provoca unui intelept pogan, care a aflat forta si caracterul irevocabil al Destinului, doar un zambet ironic.

Iar noi sa adresam insistent intrebarea noastra budismului: accepta un budist formula “Dumnezeu este Dragoste?” Nu. Din punctul lui de vedere aceasta afirmatie contine o dubla erezie. In primul rand, in budism nu exista notiunea de Dumnezeu, budismul mai este numit religie ateista. Cum spunea si Sudzuki: “Daca vom numi budismul o religie fara Dumnezeu si fara suflet, sau pur si simplu ateism, adeptii lui nu ne vor contrazice, deoarece conceptia unei fapturi supreme, care se afla mai presus de creaturile sale si intervine cu voia sa in treburile omenesti, este deosebit de ofensatoare pentru budisti” .

In al doilea rand, pentru adeptii budismului dragostea nu este inteleasa ca o stare desavirsita a existentei. Desigur, budistii sunt, in primul rand, oameni si ei considera ca e mai bine sa iubesti decit sa urasti. Dar exista o stare sufleteasca, pe care o considera superioara dragostei. Aceasta este impasibilitatea. Idealul inactivitatii budiste presupune ca omul trebuie sa inceteze orice activitate, pentru ca aceasta sa nu provoace urmari si sa nu continue nesfirsitul lant karmic al continuitatii efectelor si cauzelor. Oprind aceste actiuni, le stopam si pe cele ce se produc nu in lumea fizica, ci in cea “mintala”. Adica oprim toate activitatile mintii si ale inimii, toate emotiile.

In budismul popular (posibil ca nu fara influenta crestinismului) a aparut ideea “bodhisattv” – a oamenilor care renunta la tendinta de a obtine starea de Nirvana, pentru a suferi impreuna cu oamenii. In curentul popular a aparut literatura djatac, care contine exemple minunate de iubire sacrificatoare. Dar acestea sunt pentru cei care nu au inteles si nu au acceptat calea dreapta”. “Dorinta de a face bine fiintelor vii se accepta doar la etapele inferioare ale Caii Mistice. Dar in continuare ea este respinsa ca-tegoric, deoarece contine in sine amprenta atasamentului fata de existenta personala. Si credinta in existenta ce-i este caracteristica” .

Cum se spune in “Sutra de Diamant”, atunci cand bodhisatva a adus la Nirvana un numar atit de mare de fiinte cate fire de nisip sunt in raul Gange, el trebuie sa constientizeze ca nu a salvat pe nimeni. De ce? Daca el crede ca a salvat un numar oarecare de persoane, el pastreaza afectiunea fata de conceptia de “singularitate personala”, “Eu”, si in cazul acesta el nu mai este bodhisattva .

Insusi budistii recunosc ca etica de jertfire mahaiana si djatac sunt in contradictie cu bazele filozofiei budiste. “Nu exista ceva care ar contrazice mai mult invatatura budista, decit ideea ca nirvana poate fi respinsa. Putem sa nu nimerim in rai, care este un loc anumit, dar Nirvana este, in esenta, o stare ce apare iminent dupa disparitia ignorantei (nestiintei, necunoasterii) si cel care ajunge la Cunoastere nu poate, cum nu s-ar stradui, sa nu cunoasca ceea ce a aflat deja. Aceste conceptii gresite referitor la comportamentul bodhisattv lipsesc cu desavirsire in povetele adresate ucenicilor, alesi pentru initierea la nivelurile superioare .

Dupa cum se vede, in budism nu avem de unde astepta aparitia formulei “Dumnezeu este Iubire”. Deoarece numai o personalitate este capabila sa iubeasca, nu ne ramine decit sa ne adresam religiilor monoteiste, cele care concep Divinitatea Suprema si Originara ca pe o personalitate libera.

Sa ne apropiem de un teolog musulman si sa-l intrebam: “Putem afirma cu referire la Allah ca el este dragoste?” Interlocutorul nostru va cadea pe ganduri. E firesc, fiindca o afirmatie directa: “Dumnezeul este Dragoste” nu exista in Koran, iar pentru un om de orice credinta nu este atit de simplu sa rosteasca o expresie teologica, care nu exista in scriptura care este sfanta pentru el. Totusi, dupa ce va medita un timp, invatatorul musulman ne va raspunde; “Da, desigur, in primul rand Allah este vointa. Dar putem afirma si faptul ca el manifesta dragoste pentru oameni. Dragostea este unul din cele 99 de nume sfinte ale atotputernicului. Si eu il voi intreba: “Dar, conform Koranului, care fapte pline de dragoste sunt caracteristice celui de Sus? In ce s-a manifestat dragostea lui Allah fata de oameni si prin ce a fost atestata?” – “El a creat lumea. Tot El i-a trimis pe proorocii Sai si ne-a dat legea Sa”. Atunci ii pot adresa ultima intrebare: “I-a fost greu sa faca acest lucru?” – “Nu, lumea este infim de mica in comparatie cu puterea Creatorului”. Dupa cum vedem, din punctul de vedere al islamismului, Dumnezeu doar le comunica oamenilor din departare voia sa. El se adreseaza lumii de la o distanta imensa, pentru ca focul suferintelor si al faradelegilor omenesti sa nu-i arda chipul. Dragostea lui Dumnezeu fata de lume, asa cumeste interpretata in imaginea creatorului din religia islamuca, nu este jertfelnica. Asa iubim copiii straini: zambetele lor sunt dorite, dar fara noptile nedormite langa patutul lor.

In decembrie lumea musulmana serbeaza “noaptea rugaciunii”. In aceasta noapte, Allah se coboara din cerul al saptelea spre primul cer, cel mai apropiat de pamant. El devine atit de aproape de oameni, incit le aude toate cererile. Si daca un musulman dreptcredincios se va afla in acea noapte in rugaciuni, cererile lui vor fi auzite si indeplinite. O imagine clara si frumoasa. Dar ca un crestin ce sunt voi intreba: intr-adevar Dumnezeu nu se poate cobori mai jos? Intr-adevar primul cer este ultima treapta de jos, pana unde poate pogori dragostea lui Dumnezeu?

In islam mi se pare nechibzuita indeajuns aceasta incercare de a stabili o limita pentru dragoste, o limita pentru libertatea Divina: “Pana aici, mai departe nu se poate!”. Islamul ii condamna pe crestini ca acestia nu respecta caracterul transcedental de nepatruns al Creatorului. Ideea omenirii indumnezeite pare incompatibila cu ideile inaltatoare ale filozofiei apofatice (convingerea ca absolutul este de nepatruns). Intr-adevar, atunci cand vorbim despre Dumnezeu, avem nevoie de o maxima prudenta. Trebuie sa ne ferim a-i impune Necuprinsului limitarile si barierele noastre omenesti. Trebuie sa ne ferim a-i impune Necuprinsului restrictiile noastre omenesti. Dar nu este oare afirmatia musulmana ca Dumnezeu nu poate deveni om, anume o neincredere prea omeneasca in atotputernicia lui Dumnezeu? Nu devine oare aceasta negare o limitare a libertatii Creatorului? De unde vine aceasta incredere ca Dumnezeu uite asta n-o poate face?

Dar dragostea este capabila de fapte neobisnuite, chiar de asemenea actiuni care par imposibile si nepermise aceluia care nu are experienta dragostei. Apropiati-va de orice adolescent si intrebati-l: “Ma vei crede daca iti voi spune ca va veni un timp, cand iti vei vara mina, in mod absolut benevol, intr-o gramajoara de rahat proaspat?” Adolescentul va striga indignat: “Niciodata!” Sa asteptam dar timpul cand el sau ea va avea un copilas. Si vom vedea cum dragostea parinteasca a biruit o stare de dezgust, atit de fireasca.

Nu poti pune piedici dragostei, nu poti spune ca, iata, dragostea nu va indrazni sa depaseasca niciodata aceasta limita. Evanghelia ne prezinta atitudinea lui Dumnezeu fata de om in asa fel, incit poti spune ca Dumnezeu a “innebunit” de dragoste fata de om. Creatorul rastignit este intr-adevar si “ispita” (sminteala) si ”nebunie”. Dumnezeu e liber in a-Si alege caile spre om. El poate aparea in tunete si fulgere. Dar poate aparea si sub chipul unui rob si peregrin.

Dupa cum a spus candva foarte crestineste si foarte omeneste Boris Pasternak:

Fulgii cad, fulgii cad,

arca n-ar fi chiar zapada,

Ci-ntr-o peticita haina

Cerul insusi s-a lasat.

Ca un om sucit se joaca,

Alergand tot palierul,

Furisat, ca de-a mijatca,

Se coboara din pod cerul...

Iata, “intr-o haina peticita” si nu inconjurat de legiuni de ingeri, a venit Dumnezeu la oameni. Avand aspectul unui om “straniu” si ascunzandu-si esenta dumnezeiasca, Dumnezeu a devenit Emanuil (Domnul e cu noi). Domnul este intr-adevar prea deosebit de om, de aceea e si straniu si minunat. “Pentru ce intrebi de numele meu? El este minunat!” ( Facerea, 32,29). “Si se cheama numele Lui: Inger de mare sfat, Sfetnic Minunat” (Isaia, 9,5).

Da, Dragostea lui Dumnezeu se poate apropia de om si de pacatele noastre mai mult decit li se pare musulmanilor, care in grija lor pentru strictetea monoteismului lor, vor sa contrapuna cit mai strict Creatorul cu lumea.

La inceputul anilor 80 am auzit, in galeria Tretiakov, o istorie minunata. Pe atunci ghizii acestui muzeu ori ca nu cunosteau, ori ca nu aveau dreptul sa le vorbeasca vizitatorilor despre sensul religios al icoanei. De aceea, ei dadeau icoanelor o interpretare absolut netraditionala, nebisericeasca. “Sfanta treime” a lui Rubliov se transforma intr-un “apel la unificarea pamanturilor rusesti”. Cupa in care se aduna sangele lui Hristos, ce se scurgea pe cruce, se transforma in “simbol al victoriei asupra musulmanilor”. Dar de data aceea am auzit langa o icoana ceva foarte neasteptat. Interpretarea era artificiala, dar pe deplin crestineasca.

Ghidul poveastea despre icoana Maicii Donmului “Aratarea”. Pe mainile ridicate ale Maicii lui Hristos, jos, erau niste pete rosii. Pete rosietice se vedeau de asemenea pe gat si pe obraji. Explicatia simbolico-teologica a acestei caracteristici a unor icoane ale Maicii Domnului poate fi gasita in cartea lui E. N. Trubetkoi “Rationamente in culori”. Ghida a preferat insa sa dea o explicatie istorica. Era o icoana ruseasca din sec. XIII. Ce secol a fost acesta in istoria Rusiei? Secolul navaliri lui Batu, un secol al infrangerilor si incendiilor. Aceste pete rosii de pe chipul Maicii Domnului sunt reflectii ale flacarilor in care au fost cuprinse pamanturile rusesti. Focul care mistuie jos orasele rusesti ajunge la Ceruri si o pirjoleste pe Cea care si-a intins acopermintul de asupra pamintului nostru… Nu stiu daca tot astfel isi intelegea icoana insusi iconarul. Dar este profund adevarat ca in crestinism exista convingerea ca durerea oamenilor devine si durerea lui Dumnezeu, ca suferintele pamantului parjolesc Cerurile. Aceasta conceptie ca suferintele omenesti Il ard pe Dumnezeu, nu exista in islam…

Acum sa ne adresam cu intrebarea noastra religiei Israelului antic.

Textele Vechiului Testament ne spun direct: Da, Dumnezeu inseamna Iubire. Da, Dumnezeu Si-a aratat dragostea prin fapte. In mod liber, neconstrins de nimeni si de nimic, a creat lumea si pe om. Din mare dragoste ni I-a dat pe prooroci si legea. El a dat oamenilor cel mai mare dar, libertatea .

I-a fost oare greu lui Dumnezeu cu oamenii? Da. Cu toate ca se situeaza deasupra lumii, El spune ca nu poate avea tihna si liniste deplina fara dragostea omeneasca… El nu numai ca a dat Legea. El ii implora pe oameni sa nu-l uite. Ii este greu cu oamenii. Despre Sine El spune ca este Dumnezeu cel gelos. El s-a unit si-a luat de mireasa tara Israelului si necredinta oamenilor Il doare. “Mi-am adus aminte de prietenia cea din tineretea ta, de iubirea de pe cand erai mireasa si m-ai urmat in pustiu… Ce nedreptate au gasit in Mine parintii vostri, de ce s-au departat de Mine si s-au dus dupa desertaciune si au devenit ei insasi desertaciune? In loc sa zica: “Unde este Domnul Cel ce ne-a scos din pamintul Egiptului…?” Eu v-am dus in pamant roditor… voi insa ati venit si ati spurcat pamintul meu… pastorii au lepadat credinta si proorocii au proorocit in numele lui Baal si s-au dus dupa cei ce nu-i pot ajuta. Schambatu-si-a oare vreun popor dumnezeii sai, desi aceea nu sunt dumnezei?… Poporul meu insa si-a schimbat slava pe ceea ce nu-l poate ajuta… Ca doua rele a facut poporul meu: pe Mine, izvorul apei celei vii M-a parasit, si si-au sapat fintini sparte, care nu pot tine apa… Ca in vechime am sfaramat jugul tau si am rupt catusele tale si tu ai zis: “nu voi sluji la idoli” si totusi pe tot dealul inalt si sub tot pomul umbros ai facut desfranare. Eu te-am sadit ca pe o vita de soi… cum dar Mi te-ai prefacut in ramura salbatica de vita straina?… ea a raspuns…; ”iubesc dumnezeii straini si merg dupa ei”… Si tu te-ai desfranat cu multi iubiti si vrei sa te intorci la Mine?… Intoarceti-va voi, copii cazuti de la credinta… Intoarceti-va, copii razletiti si eu voi vindeca neascultarea voastra” (Ieremia. 2, 3).

Citind Vechiul Testament, constatam fara exagerare – oamenii il aduc pe Dumnezeu pana la lacrimi. Cum ar fi trebuit sa se comporte oamenii si cit de apropiat ar trebui sa fie Creatorul, atunci cand Lui ii scapa odata : “Ma caiesc ca v-am creat”…

Si, totusi, Dragostea lui Dumnezeu fata de oameni, pe care o aflam in Vechiul Testament, nu L-a facut pe Creator om. Unde mai gasim in lumea religiilor conceptia ca dragostea lui Dumnezeu fata de oameni este atit de puternica, incit ea il aduce pe Insusi Creatorul in cercul oamnenilor? Exista mituri despre intruchiparea zeilor in mediul omenesc. Dar intotdeauna acestia sunt niste zei minori. Sunt multe mituri ce ne vorbesc despre unul din multimea de locuitori ai cerului, care s-a decis sa vina la oameni, atunci cand divinitatea din acel sistem religios, sursa oricarei existente, n-a vrut sa treaca de pragul propriei fericiri netulburate. Nici Prometeu, care a murit pentru oameni, nici Gor, jertfa caruia este atit de apreciata de catre egipteni, nu intruchipeaza Divinitatea absoluta. Sufera eroii si semizeii. Dar cel cu adevarat Atotputernic nu se face accesibil durerii omenesti, Unde mai putem gasi conceptia ca nu unul din zei, ci anume Acela, Unicul, s-a pogorit in lume?

Aceasta idee o gasim in krisnaism, unde Krisna este conceput ca un Dumnezeu – Creator Unic si personal. “Bhagavad-gita” este numita adesea “Evanghelie indiana”. Aceasta carte predica intr-adevar o idee mareata : trebuie sa ne apropiem de Dumnezeu cu dragoste. Nu tehnica meditatiei si nici jertfirea animalelor il apropie pe om de Dumnezeu ci o inima iubitoare. Aceasta idee nu era ceva nou, in comparatie cu predicile proorocilor evrei din Vechiul Testament . Dar pentru India ea era cu adevarat revolutionara. “Bhagavat-gita” relateaza ca “Dumnezeul suprem”, Krisna, nu numai ca a creat lumea si nu numai ca a dat invataturile Sale, El le-a adus oamenilor personal aceasta invatatura, devenind om. Si nici macar nu imparat, ci sluga, vizitiu. Si, totusi, citind aceasta carte, iti apar unele intrebari. In primul rand, a devenit oare Krisna om pe deplin si pentru totdeauna? Nu, el parea om doar in timpul lectiei. Chipurile lui adevarate nu sunt deloc omenesti . Si el se foloseste de imaginea unui om ca de o acoperire, care ii permite sa se apropie de oameni.

Si trupul si sufletul omenesc nu le ia cu sine in Vesnicie. Nu i-a fost greu sa fie om, n-a suferit nici durere nici moarte omeneasca…

El le porunceste oamenilor sa-l iubeasca. Dar nu este clar, ii iubeste oare insusi Krisna pe oameni: in “Bhagavad-gita” nu gasim nici un rand despre dragostea fata de oameni. Subiectul acestei carti il are ca erou principal pe tanarul luptator Arjuna, care trebuie sa-si recistige cu forta dreptul la mostenire, care i s-a luat de catre rudele lipsite de scrupule. Sustinut de Krisna, Arjuna aduna o armata enorma. Dar, inaintea bataliei, iesind in cimpul luptei, scrutind randurile dusmanilor sai, Arjuna constientizeaza asupra cui va trebui sa ridice armele. Atunci, omeneste zguduit, spune: “Vazandu-mi rudele pregatite de atac, Krisna, mi se taie picioarele, mi se usuca cerul gurii. Corpul meu tremura. Parul mi se ridica valvoi. Cei care sunt facuti pentru a imparati cu desfatare si bucurii s-au amestecat in randul ostasilor lepadand viata pasnica: indrumatorii, batranii, tatii, feciorii, nepotii, cumnatii, socrii, unchii mei drepti. Nu doresc sa-i omor. Mare nenorocire, mare pacat voim sa savirsim: pentru placerile imparatesti sa-i omorim pe toti cei apropiati.” Acestea spunand, invins de tristete, Arjuna s-a lasat fara puteri la fundul carului, lasand sa-i scape arcul cu sageti: mintea sa era tulburata de durere (BG.1. 29-47).

Omul simte durere si compasiune, dar divinul Krisna? In acel moment el gaseste pentru tanar aceste cuvinte: “Uita de aceasta neinsemnata slabiciune a inimii, ridica-te eroule! Ti-i mila de acei care nu au nevoie de compasiune: cei care au cunoscut adevarul nu-i deplang nici pe cei vii, nici pe cei morti. Aceste corpuri sunt trecatoare, vesnic este numai purtatorul corpului. Lupta, deci, Bharata! Cel care s-a nascut, neaparat va muri, mortul, inevitabil se va naste: nu trebuie sa deplangi inevitabilul” (1.3.18.26). Toate acestea Krisna le spune “zambind” (2,10) “si fara ajutorul tau, toti luptatorii care se afla fata in fata, vor muri. De aceea ridica-te, biruie dusmanii, cucereste gloria, delecteaza-te cu imparatia infloritoare, caci eu i-am biruit mai inainte: tu vei fi doar arma, ca soldatul ce se afla de partea stanga. Pe toti voinicii pe care ii voi omori Eu in batalie, rapune-i fara a sta pe ganduri” (11.32-34).

Nu voi combate filozofia ce sta ascunsa in aceste randuri. Voi spune doar ca acest zambet este de neconceput pe chipul Celui care plangea pe drum spre mormantul prietenului Sau Lazar (Ioan 11, 35). Nu ne putem imagina un astfel de sfat rasunand din gura Celui care spunea cu referire la toti oamenii: “Intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei mai mici, Mie Mi-ati facut” (Matei 25, 40).

Si intr-o divinitate care binecuvinteaza omorurile in masa pentru indeplinirea datoriei karmice de casta, nu putem sa-l recunoastem pe Dumnezeul dragostei .

Asadar, formula teologica spune: “Dumnezeu inseamna Iubire”. Sa iubesti inseamna sa asimilezi in tine atit bucuriile cit si tristetile acelui iubit. Adevarata dragoste tinde sa se identifice cu omul iubit. In acest caz, intr-adevar “vor fi amandoi un trup” (Facerea 2, 24) . De aceea, calea dragostei inseamna daruire, incredere, jertfa. Vorbim mult despre dragoste, dar inca nu i-am dat definitia. Cea mai profunda formula a iubirii poate fi culeasa din Evanghelie: “Mai mare dragoste decit aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui sa si-l puna pentru prietenii sai” (Ioan. 15,13).

O asemenea dragoste fata de oameni nu descopera nici o imagine teologica din lumea extraevanghelica. Noi Il intrebam pe Dumnezeul Evangheliei: “Cum ii iubesti pe oameni?”. Si El raspunde: “Pana la moartea Mea…” Dragostea Lui nu numai ca a creat lumea. Dragostea Lui nu numai ca le-a dat oamenilor libertatea. Dragostea Lui nu numai ca ne-a dat Legea. Dragostea Lui nu numai ca ne-a dat proorocii si intelepciunea. Dragostea Lui nu numai ca a luat chip de om. El nu a parut doar - El a devenit om. ( “Pe tine tot, pamant iubit, in chip de rob Imparatul Ceresc te-a colindat binecuvintind”, Tiutcev). Dragostea Lui pentru noi a mers pana la capat, pana la punctul limita, pana la totala Sa daruire, pana la deplina renuntare de Sine, pana la jertfa si moarte (“Ca si cum ar fi iesit omul si a deschis scrinul si a dat totul pana la ultima ata”. B. Pasternak).

Acest Dumnezeu este iubire, El nu iubeste pur si simplu, El Insusi este Dragoste. El nu numai ca nutreste dragoste, nu se manifesta pur si simplu in acest sentiment: aceasta este fiinta Lui.

Am inceput discutia pornind de la intrebarea daca religiile pot fi comparate intre ele. Dar a fost de ajuns sa trecem discutia despre confesiunile religioase in sfera clara a ratiunii, a argumentelor judicioase, a formularilor si comparatiilor si a devenit evident ca religiile pot fi comparate, iar deosebirile dintre ele se pot exprima intr-o forma apreciativa.

Anume faptul ca am apelat la acel sentiment al omului, la acea nazuinta a inimii omenesti, care este cel mai tainic si mai putin rational – dragostea, aceasta ne-a ajutat sa gasim o metoda pe deplin rationala de comparare a religiilor intre ele, cand spun ca crestinismul este religia suprema, “religia absoluta” (pentru a repeta cuvintele lui Hegel), singura care ne propune un chip cu adevarat onorabil al lui Dumnezeu, o spun nu pentru ca m-ar sili la o asemenea apreciere inalta apartenenta mea la crestinism. Aceasta concluzie ma sileste sa fac simpla logica omeneasca. Si simpla omenie. Si simpla dragoste de libertate.

Da, pentru a observa si pentru a intelege ceea ce este evident, omul zilelor noastre trebuie sa dea dovada de o considerabila capacitate de a gandi liber si independent. Modele sociale, ideologiile si ziarele ne insufla demult idea “egalitatii religiilor”. Chesterton a formulat in felul urmator teza lor preferata: “Crestinismul si budismul se aseamana foarte mult intre ele, mai ales budismul.” Dar daca vom trata religiile neideologic, nu vom incerca sa vedem in ele in primul rand un fundament ideologic al unei “noi ordini mondiale”, daca nu le vom preface in ostatici ideologici ai utopiilor omenesti, simplul simt al realului ne lamureste clar: religiile sunt diferite. Religiile pot fi mai inaltatoare si mai plate. Dar, cu toata diversitatea de confesiuni, numai crestinismul a cunoscut si a vestit cea mai mare descoperire religioasa. Descoperirea ca Dumnezeu este Iubire.

www.opinii.tk